鎌倉と江ノ島

 Așteptam de mult timp mini excursia asta și, mai important, după reacția mea extrem de entuziasmată se pare că aveam și mare nevoie de ea. Viața în Tokyo poate fi destul de tumultoasă și, fără să-ți dai seama, râvnești după liniște și pace.  

 Am plecat, împreună cu două, foarte dragi mie, colege de cămin duminică dimineață. Kamakura este cam la 50 de kilometri de Tokyo și nu trebuie să schimbi trenul decât o dată (pentru cine este interesat, ori la Ebisu, ori la Shinagawa). Noi am schimbat la Ebisu la dus și la Shinagawa la întors. De la Ebisu sunt vreo 11 stații, dar sunt lungi și durează cam 50 de minute. Am căutat noi niște locuri libere, dar degeaba (ai șanse mai mari de la Yokohama, unde coboară destui). Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât eram mai entuziasmată, în așa măsură încât era să cobor la Kita-Kamakura din greșeală. Nu ar fi fost nicio tragedie, Kita-Kamakura este chiar lângă și ulterior ne-am dus acolo oricum pentru a vedea statuia Marelui Buddha, însă dacă vrei să începi din oraș, și mai ales, dacă vrei să străbați aleea cu magazine de souveniruri, haine, restaurante, mâncare ar fi bine să începi din centrul orașului. E adevărat că îți și poate distrage atenția de la adevăratul obiectiv: vizitarea a câtor mai multe temple. Din cauza asta noi am reușit să vedem numai două, dar asta și pentru că am ținut neapărat să mergem și în Enoshima pentru apus. Cum în Japonia soarele apune în jurul orei 4 am fost mereu puțin în contratimp. Dar despre asta puțin mai încolo.  

 Până când am ajuns în Kamakura eram deja reticentă la ideea să părăsesc scaunul încălzit din tren, de fiecare data când se deschideau ușile intra un val de aer rece de mă făcea să-mi urc picioarele pe scaun. Dorința de aventură, însă, era exponențial mai mare și imediat cum vocea a anunțat "Kamakura, Kamakura desu" am sărit imediat pe platformă. Ne-am cumpărat de la gară un permis de o zi Kamakura-Enoshima, am luat un scurt ghid turistic și după ce am hotărât ce temple vizităm, am pornit. Aude mai fusese prin octombrie, deci știa o grămadă de informații utile. De exemplu, cum poți gusta gratis din orice fel de alună din magazinul cutare, ce nu merită gustat din magazinul cutare de pe stânga. :)) La un moment dat am încetat să mă mai simt prost că degustam cu nerușinare toate sortimentele când am văzut că restul lumii făcea la fel. E atât de ușor să fii distrat acolo, cu zeci de magazine în stânga și dreapta, pline cu lucruri care ne plac cel mai mult la Japonia: magazine cu pergamente, cu souveniruri, cu kimonouri, hârtii de împachetat cadouri, plicuri, pensule pentru shodo, ceai, articole handmade, articole cu pisici. Până când am ajuns în capătul celălalt plângeam de durere (fizică și psihică). Duminica asta au fost și neobișnuit ce mulți turiști și sunt sigură că am auzit o japoneză spunându-mi kanko-chan la un moment dat  (観光ちゃん, turist micuț :))). 

Marcat cu "must see" pe ghidul turistic, după ce vizitezi templul Tsurugaoka Hachimangu înțelegi și de ce. Deși a trecut perioada frunzelor de arțar, îmi pot numai imagina cum arată atunci dacă acum arăta atât de frumos: porți mari care anunța, că de obicei, intrarea, alei lungi cu pini japonezi sau arțari pe stânga și pe dreapta care măresc suspansul și la final templul în toată splendoarea sa. Mie îmi plac toate templele, dar unul înconjurat de natură are un aer deosebit. În plus, găsești mereu acea liniște care îți umple bateriile numai uitându-te la vântul care leagănă crengile pinilor (da, cartea aceea). Aș fi stat
acolo până seară dacă nu aveam un itinerariu de respectat. 

 După cum am spus mai devreme, erau destul de mulți turiști prezenți, deci a fost gălăgios pe alocuri și aglomerat, dar cred că mereu poți găsi locuri mai puțin "populate" dacă ești perseverent. În poza din dreaptă am avut și niște rățuște care ne-au ținut companie, deși majoritatea preferau partea stânga a lacului. Nu se văd, dar cred că erau vreo câteva zeci. Eu le-am comparat cu căprioarele din Nara pentru că erau foarte prietenoase și veneau la tine dacă le dădeai de mâncare. Bănuiesc că și viețuitoarele iubesc templele la fel de mult ca mine.  

 Mai e un motiv pentru care voi ține mereu minte templul asta: de aici mi-am cumpărat un shuin-cho (朱印帖) un carnețel în care aduni sigilii și semnături scrise de preoții templelor pe care le vizitezi. Pe carnețel dai ceva bani, dar odată cumpărat sigiliul costă relativ puțin și e o amintire frumoasă și deosebită.

 Când am înțeles că nu mai putem sta chiar deloc am căutat un restaurant unde să mâncăm de prânz. Prețurile sunt destul de piperate și singurul motiv pentru care ne-am oprit, în cele din urmă, undeva a fost pentru că vindeau soba din matcha. Au înțeles fetele după expresia mea facială că nu are rost să mai căutăm, eu de acolo nu m-aș fi clintit oricum. :)) 

 În poza din dreapta se află minunata "Sansai matcha soba" soba cu tăieței din matcha și legume sălbatice. 

 Probabil știți că în Japonia există obiceiul ca pe 31 ianuarie să se mănânce soba împreună cu familia pentru a avea o viață lungă și sănătoasă. Eu am început să mănânc soba de pe 21 decembrie și de atunci nu m-am mai oprit. :)) 

 De la restaurant ne-am dus direct la gară și am luat trenul până la 'Hase', în Kita-Kamakura, pentru a vizita Templul Kotokuin (高徳院) unde se află marele Buddha (大仏).  Statuia este din bronz și măsoară aprox. 13 metri în înălțime. A durat cam zece ani să fie construită, dar se pare că a fost dărâmată de două ori în 1334 și 1369 din cauza vânturilor puternice. Nu există date exacte, dar a fost reconstruită undeva după sec. XV. Aude mi-a spus că se și poate urca în interior, dar dintr-un oarecare motiv costă incredibil de mult.  

 Statuia nu este doar un obiect turistic, dar și un important monument pentru Japonia, motiv pentru care templul e vizitat de foarte multă lume, indiferent de anotimp. Am auzit acolo mai multe limbi străine decât dacă m-aș fi aflat în Turnul Babel, după porunca divină. 

 Erau, de asemenea, și mulți japonezi care își ridicau proprii copii în bătaia fumului scos de la bețișoarele parfumate așezate în fața statuii, cred că pentru sănătate și urări de bine. Apoi, erau foarte mulți care se rugau în fața statuii și asta îi enervau pe turiști pentru că nu le ieșea poza bine. Asta m-a făcut să mă gândesc la ideea că, nefăcând, pentru o 

 secundă, diferențe în funcție de naționalitate, numai uitându-ne la scena aia ne-am fi dat seama că există o discrepanță între cei care nu mai conteneau să facă poze în timp ce vorbeau gălăgios și cei care erau acolo pentru a se ruga. Nu mă face să mă simt cu nimic mai bine faptul că și eu întru tot în a doua categorie, deși numai pe jumătate, îmi place liniștea.  

 După cum cădea umbra soarelui pe statuie am înțeles că dacă vrem să vedem apusul tocmai în Enoshima trebuie să pornim, neapărat, la drum. Mi-am luat sigiliul și am plecat. 

 De la Hașe până la Enoshima nu faci mult, cam 15 minute. Mi se pare foarte drăguț că la un moment dat vatmanul îți atrage atenția prin stație că pe stânga se poate vedea marea. De asta toți se înghesuie să prindă un spațiu bun de îndată ce se deschid ușile. Eu știam că mă duc pe plajă, așa că n-am văzut niciun sens în a răpi bucuria unui japonez care se întoarcea, probabil, obosit de la muncă. 

 Am ajuns, cum se zice în japoneză, chodo ii, adică tocmai la timp. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât ne-am dat seama cât de frumos se vede și muntele Fuji (富士山). Pozele îți tăie răsuflarea, cred că am făcut zeci ale aceluiași scenariu și tot nu mi se pare că sunt suficiente, pentru că fiecare poză e unică în felul ei. Eu am plecat de acolo o altă persoană, dar vă las pe voi să judecăți exact cât de impresionant, sau nu, a fost.

Mai multe poze o să puteți vedea în albumul de pe facebook!

六本木

  În postul ăsta o să fie mai multe poze și mai puține cuvinte pentru că aș vrea să vă arăt luminile din Roppongi și oricât de frumos le-aș descrie eu se descriu singure de o mie de ori mai bine.

  Roppongi este renumit când vine vorba de orice fel de iluminație: copaci de-a lungul bulevardului, brazi din fața mall-urilor, parcuri, etc. Când am fost eu era incredibil de frig și în plus mai și ploua, însă cu toate acestea, în părculeț de exemplu, de abia am găsit un spațiu liber de unde să fac și eu câteva poze. A meritat din plin, când ești acolo te încearcă niște sentimente foarte frumoase și îmi pare bine că m-am dus pentru a vi le arăta și vouă.

  Am zărit câteva poze cu luminile din București de anul acesta și pot spune că e aranjamentul meu preferat de până acum și știu că probabil ați văzut pe internet sau când ați fost prin excursii lumini la fel de frumoase, dar astea sunt făcute de mine, fapt care m-a bucurat enorm. La final aveți și un scurt video.

Enjoy!

Pentru video aici

またね！

餃子

Aproximativ o dată pe săptămână eu și câteva colege de cămin organizăm câte o mini-petrecere. Ne adunăm seara, după cursuri, și stăm de vorbă la o cană de ceai, o gustare și o bârfă sănătoasă. De obicei hotărâm ce să preparăm cu o zi înainte, pentru ca a doua zi să trecem direct la treaba. Cea care ne arată cum este Soonae, pentru că a lucrat într-un restaurant japonez și cunoaște foarte multe rețete tradiționale. Prin intermediul ei învățăm și noi rețete pe care, în măsura în care o să se poată, să le gătim și celor de acasă. Cel puțin eu sunt foarte încântată de acest aspect. 

Săptămâna trecută am făcut gyoza (餃子) un fel de găluște, deși eu le-aș asemăna mai degrabă cu niște pachețele de primăvară. Cu riscul de a suna ca Wikipedia, gyoza este un preparat originar din China, dar a fost adoptat cu succes și de Japonia, care, după cum știți, se pricepe în a prelua un element și apoi a-l îmbunătăți, dacă nu chiar a-l desăvârși. În primă instanță mă refer la kanji (漢字), caracterele chinezești pe care japonezii le-au împrumutat și ulterior modificat din punct de vedere al citirii și scrierii. Apoi nu pot să nu fac referire și la chanoyu, un obicei pe care l-au ridicat la nivel de arta, de filozofie. Desigur, și chinezii au o forma de ceremonie (în lipsa unui cuvânt mai bun) a modului în care se bea ceaiul, diferența dintre cele două, însă, constă în importanța pe care sadou (茶道) o joaca în viața de zi cu zi a japonezilor, sau mai bine zis, de importanța pe care ei o acorda caii ceaiului. Acesta este motivul pentru care noi, practicanții de ceai, nu obișnuim să traducem chanoyu (茶の湯) prin "ceremonia ceaiului", termenul "ceremonie" nereușind să transpună în limba română nici măcar un procent din filozofia sadou. O acceptam, însă, ca o convenție deoarece uneori este dificil să explici unei persoane semnificația lui michi (道, drum, cale) în compuși precum kyudo (弓道, tragerea cu arcul), aikido (合気道, forma de auto-aparare), shodo (書道, caligrafie), judo (柔道) în măsura în care acea persoană nu este interesată de cultura japoneză. 

Dar să revenim la gyoza. Vă spuneam că este un preparat din China (și pentru curioși/doritori, știu din surse sigure ca se găsește și în București) dar foarte ”îndrăgit” de japonezi. Îmi amintesc de ziua când am fost în Namja Town, Ikebukuro, aproximativ toate restaurantele vindeau asa ceva, îmi place la nebunie. Colega de care vă spuneam mai devreme ne-a arătat cum se gătește cu și fără carne (avem o vegetariană printre noi), dar varianta ideală este cea cu carne, astfel fiind și mai consistent. Din păcate nu am poze cu fiecare pas, mi-am dat seama prea târziu că ar fi trebuit să fac poze pentru posteritate, așa că o să vedeți mai degrabă produsul final, care arată foarte bine. O să vă arăt, totuși, lista de ingrediente pe care am luat-o de la Soonae. Unele produse nu se găsesc la fel de ușor în Romania, dar de obicei pot fi înlocuite cu ceva de la noi. 

O să adaug faptul că deși durează ceva până combini ingredientele (rezultatul trebuie să stea la frigider 30 de minute) și rulezi amestecul în foaie (pentru ca este migălos) odată terminate pot fi băgate la congelator și apoi gătite treptat.

Așadar, ingredientele sunt următoarele:

120 grame carne tocată porc

100 grame varza, tocată foarte mărunt (e important pentru că altfel nu se gătește bine)

50 grame ceapa, tocată foarte mărunt

50 grame ceapa verde mărunțită

Condimente:

1/2 lingura sos de soia

1/2 lingura zahăr

piper

1 lingura sake (aici sake de băut este diferit față de cel pentru gătit)

1/2 lingura ulei de semințe de susan

1 lingura usturoi dat pe răzătoare

1/2 lingura sos de stridii

După ce amestecul a stat la frigider 30 minute începe munca (în Japonia găsești foi speciale pentru gyoza, sunt rotunde și au cam 7 centimetri în diametru, le cumperi de la Lawson cu 105 yeni/26 foite, dar în Romania n-am văzut așa ceva. Consistența este, însă,  foarte asemănătoare aluatului pentru pâine de la noi). Se ia cam o linguriță de preparat, suficient cât să nu dea pe dinafara atunci când îndoi foița, și folosind degetele mari se fac cinci "pliuri" de la dreapta spre stânga și dreapta peste stânga. Înainte de asta e bine să udați cu apa marginile foitei pentru a se lipi bine. O să vedeți în poze cum arată mai exact. După ce le-ați împăturit pe toate le prăjiți în ulei de semințe de susan, atenție la ulei însă, turnați numai cât să acopere puțin suprafața tigăii (e important ca după ce le puneți în tigaie, cam la 20 de secunde să turnați cam un sfert din tigaie apă și după ce se evaporă nu uitași să presărați puțin ulei de susan și peste). 

Se servesc cu oțet (amestecat cu diverse condimente, după gust și preferințe).

Pentru cine are modalitate și răbdare să încerce, どうぞ！Chiar vă rog, este delicios.

Ah, "mini-petrecerea" s-a sfârșit pe la 2 dimineața, de data asta, pentru ca ne-am uitat și la un film. Nu, nu, a doua zi nu aveam cursuri, niciuna dintre noi.

 Înainte

După

Clătite făcute de Aude

Gogoși cumpărate de Soonae

Sala noastră comună, în spirit de sărbătoare. 

Postul următor e surpriză.

またね！

能

  Trag de mine de o săptămână să vă povestesc ce s-a întâmplat la cursul de cultură tradițională de marțea trecută. Din cauza mai multor factori nu am reușit pana acum, dar astăzi m-am hotărât să nu mai amân, indiferent de motiv.

  Așadar, știți din posturile anterioare că marțea este ziua mea preferată și că ora de cultură tradițională nu se aseamănă cu niciun alt curs: adică interactiv, inovativ, experimentativ și toate adjectivele terminate în "-iv" la care vă puteți gândi, cu condiția ca înțelesul să fie, binențeles, unul pozitiv. Ca să nu mai lungesc vorba, săptămâna trecută ne-a vizitat un profesor de nō (能, teatru japonez). Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, să obții un bilet la un spectacol de Nō în Japonia este ca și cum ai încerca să obții o audienta la împărat. Știam asta cu mult înainte să ajung în Japonia și recunosc faptul că mersul la teatru Nō devenise una din dorințele mele cele mai arzătoare. Am fost, deci, peste măsura de încântată să văd că pot face acest lucru în cadrul cursului. Partea cea mai bună este faptul ca demonstrația de săptămâna trecuta a fost tocmai asta, o mică demonstrație a ceea ce va urma în ianuarie, când mergem sa-l vedem pe sensei-ul nostru oaspete live.     Diferența dintre teatrul nō și alte arte de acest gen (kabuki\歌舞伎-teatru clasic japonez, bunraku/文楽-teatru de păpuși) consta în improvizație. Artistul nu memorează un scenariu pe dinafara pe care îl recită apoi cu intonație și zel în fața publicului, nu se odihnește doua, trei minute în spatele cortinei în acea mică pauză dintre acte și nici nu-și permite să se blocheze de emoție. Totul este improvizație, mișcările sunt libere, deși nu fără înțeles, nimic nu este fără înțeles în cultura japoneza. Nu știu  în ce constă pregătirea artistului pentru a ajunge la o asemenea performanță, dar cred că este una care nu se termină niciodată. Ca mai toate artele tradiționale japoneze, printre care și sado (茶道, calea ceaiului, sau dacă preferați termenul mai convențional 'chanoyu') nō nu este una la care să renunti pur și simplu pentru ca ea devine un stil de viata care te definește. Nu poți renunța la ceva ce face parte din tine. Asta ar însemna sa te fragmentezi pe tine, esența ta, întregul tău. 

  Dar cred că voi reveni la cursul si sensei-ul meu înainte să mă acuzați de digresiune. Așadar, pe lângă explicațiile lungi și pe alocuri greu de înțeles a ceea ce înseamnă nō, oferite într-o voce adâncă și caldă , sensei-ul oaspete ne-a oferit și o demonstrație live pe care ne-am înghesuit cu toții să o înregistrăm și pe care o voi atașa pentru voi acestui post. Știu că sunt o mie de materiale video pe youtube, dar este altceva când filmezi cu mâna ta, când vezi cu ochii tai și sper numai să puteți simți emoția uitându-vă la el. 

  Binențeles că voi reveni cu un update la acest post în ianuarie, după ce voi vedea o piesa de Nō în adevăratul sens al cuvântului. Până atunci vă las cu câteva poze și materialul video promis.

Și ca să-mi fac sensei-ul de keigo mândră (敬語、limbaj onorific) în loc de vizionare plăcută vă spun:

どうぞ, ごらんくださいませ！(Douzo, goran kudasaimase)

De fapt, o să auziți asta de n ori dacă treceți prin fața unui magazin.

Pentru video aici

În postul următor vă arăt cum se face gyoza.

またね！

Uplink

　Astăzi am fost cu o prietenă la film.
  Am aflat zilele trecute, citind blogul Japonia noastra despre acest film independent numit "Ha-fu" (în japoneză: jumătate japonez, jumătate altă naționalitate) și cum mi-a plăcut prezentarea cinefila din mine a zis că trebuie neapărat să-l văd și eu. Recunosc, nu am vazut multe filme independente la viata mea și ăsta mi-a plăcut foarte mult, dar povestea mea e despre cinematograful care găzduiește astfel de ecranizări.

　Eu când spun cinematograf mă gândesc la cele din Romania: săli mari, scaune multe, numerotare pe rânduri, ecran imens. Am mers la aproximativ toate, cunosc textura scaunelor, numerotarea în funcție de sala, care sunt pentru avanpremiere (pentru că sunt mai spațioase), care sunt pentru filmele ce au rulat mult timp și sunt pe cale de a fi scoase din program, etc. Mă așteptam, deci, să vad ceva asemănător (chiar și fiind unul independent și, de obicei, cu un target mai mic). Cât mă bucur că m-am înșelat. De la Shibuya până la cinematograf am făcut aproximativ 10 minute. Am recunoscut intrarea din poza de pe site.

　Așadar, urcăm scările negre, ne oprit la recepție, cumpărăm biletele, primim și câte un voucher de 150 yeni pe care să-l folosim în cafeneaua din interiorul cinematografului (ne-am hotărât pe loc să-l folosim de îndată ce filmul se termină) și după indicațiile necesare urcăm la etajul doi, unde se difuza pelicula. În timpul ăsta mă tot uitam pe "bilet" pentru că nu scria niciun număr, serie, litera sau orice alt sistem complicat de numerotare, ci numai o cifra pe o bucată de carton plastifiat. Le înmânăm tipului care stă la intrare și înaintăm timide. După surpriza inițială stau puțin și măsor camera: dimensiuni micuțe, cu un aer intim, pereți negri, o masă scorojită dinadins, niște rafturi cu cărți în spate, poate 30 de scaune în total, primele doua rânduri cu fotolii, al treilea cu scaune din pânză cu cotiere și ultimele doua cu scaune din acelea înalte, ca la bar, dar tot din pânză cu cotiere. Mi-a plăcut la nebunie. Ecranul era suficient de mare cât să vezi cum trebuie din orice punct al camerei, dar destul de mic încât să nu trebuiască sa-ți miști capul dintr-o parte în alta ca să urmărești filmul, cum se întâmplă când merg în Romania la un film extrem de vânat și prind locuri în primele doua rânduri. Mă simt ca o pisica ce urmărește un ghemotoc de lână.

　În sală am fost 7 oameni, fără popcorn, miros de nachos ori sorbit zgomotos din suc. 87 minute de liniște deplină și deloc inconfortabile. Am simțit de parcă luam parte la ceva frumos, de parcă vedeam ceva deosebit, alături de oameni care „înțeleg” și văd dincolo de aparențe. Documentarul a fost emoționant. Poate prietena mea, fiind de asemenea "ha-fu" a reușit să se identifice cu multe dintre situațiile descrise acolo, dar nici eu nu pot spune ca nu mi-am șters câte-o lacrimă din când în când. V-aș recomanda să-l vedeți, dar aparent nu a apărut online încă. Sper numai să nu uitați să mai dați din când în când un google search.

　Atașez câteva poze făcute la repezeala, nu eram sigură dacă aveam voie sau nu.

 Combinație divină: matcha cu tiramisu

 Cafeneaua//Cofetăria/Restaurant și Soonae

Până la postul următor,

またね！

Cine se trezește de dimineață, departe ajunge?

   Cred că au trecut vreo două săptămâni de când am scris ultimul post. Vă rog să-mi iertați lipsa îndelungată, printre cursuri, teme, activităti extracurriculare și somn de abia am timp să-mi fac un obento (お弁当, cutie cu mâncare). Totuși, azi am o pățanie pe care aș vrea sa v-o împărtășesc, chiar și în fugă, înainte să mă întorc la teme, ca un student silitor ce sunt.

   Cine se trezește de dimineață, departe ajunge. Sau în cazul meu pana la Takadanobaba, stația de metrou. 

E greu să te trezești de dimineață, mai ales dacă ești o persoana ca mine, care preferă nopțile târzii și liniștite. În cazul ăsta dimineața mi se pare mereu un monstru cu opt capete, fiecare trăgând de mine în mod nemilos. Cred că as face orice să mai pot dormi "doar" 5 minute. Îmi trebuiesc 30 numai ca să mă dezmeticesc, să-mi dau seama unde sunt (uneori asta include și stabilirea tarii), ce trebuie să fac, în cât timp trebuie să plec de acasă în așa fel încât să nu întârzii s.a.m.d. Azi n-a fost zi de ceai, așa că, pentru a nu pierde jumătate de zi în pat m-am dus cu o colegă de cămin să ne plătim taxa de aeroport. Mai fusese cineva acolo și deci știam ca se poate, altfel nu aș fi părăsit nici în ruptul capului așternutul cald. Numai că nu s-a putut. Odată, pentru că în weekend banca nu are program cu clienții, deși poți folosi bancomatul pana la 3 (nu e ca-n Romania, unde, deși nu este ghișeul deschis poți măcar retrage bani la orice ora din zi sau noapte), deși noi nu știam asta când ne-am trezit la 9 dimineața și a doua oara pentru ca trebuie să fi stat cel putin 6 luni în Japonia pentru a putea face furikomi (振り込み, transfer bancar), deși se pare că nu se aplică la toate băncile. Ciudat a fost faptul că bancomatul părea să știe în mod curios faptul că nu eram japoneze pentru ca ne tot "îndruma" să avem pe cineva cu noi la momentul tranzacției pentru că nu se putea anula operațiunea odată ce treceai de jumătate. Ca atare, deși apăsam butonul kakunin (確認, confirmare) cu convingere, ne tot trimitea la meniul inițial. Prin urmare n-am rezolvat nimic, ba mai mult, trebuie să repet experiența până la Takadanobaba luni, când banca închide la 3 și eu termin cursurile la 4:15. De ce ar închide o banca ghișeul la 3 după-amiază și într-o zi de lucru nu stiu! Tonikaku, tanoshimi ni shite...inai! 

Pana la postul urmator, 

またね！

Chaji (茶事)

   Și sâmbăta asta, ca de obicei, m-am trezit cu noaptea în cap și am pornit mecanic spre Takadanobaba (stație de metrou). De obicei, de abia după ce schimb la Shibuya spre Sakurashinmachi îmi trece cu totul somnolența și mă apucă entuziasmul pentru curs. La Sakurashinmachi mă așteaptă mereu Saori san și de acolo pornim împreună spre casa lui sensei din Yokohama. Este rutină deja. Cu toate acestea, sâmbăta asta lucrurile au stat puțin diferit și asta pentru că timp de trei săptămâni ne-am pregătit temeinic pentru chaji, adică o ceremonie cap-coadă, care durează, de obicei, aproximativ patru ore, pentru că se servește mai întâi mâncare, urmat de ceai gros (濃茶, koicha) și ceai subtire (薄茶, usucha). Deși, în mod normal, facem 20-30 minute zazen înainte de fiecare curs, de data asta am sărit peste. Ar fi fost imposibil, mi-am dat seama imediat ce am ajuns la sensei, să stăm 20 minute în liniște și pace cu toată comoția aceea: aranjarea veselei, pregătirea ingredientelor, toată lumea alergând în stânga și-n dreapta. 

   La 11:10 am început oficial. Eu, împreuna cu ceilalți doi oaspeți am intrat în chashitsu (茶室, camera de ceai) am admirat caligrafia de pe perete și kama (ceaunul, în lipsa unui cuvânt mai bun, în care fierbe apa) și ne-am așezat la locurile noastre. După aceea a intrat gazda, ne-a invitat să luăm parte la chaji în mod oficial și ne-a adus fiecăruia tava cu mâncare. Toate erau perfect ornamentate, gustul minunat. O să vedeți în poze atenția pentru detaliu, specific ceremoniei ceaiului. Porțiile sunt mici, pentru a putea manca în mod grațios, dar variate și multe. Eu m-am saturat cu mult înainte ca ultimul fel de mâncare să intre în chashitsu.

   După masă am făcut o mică pauză și apoi gazda a început să ne servească ceaiul gros. Din acest moment, ceremonia începe să semene putin cu o lecție obișnuită, dar încă păstrează mult din solemnitatea chaji-ului. Când se ajunge la ceaiul subțire atmosfera este foarte relaxata și discuția degajată. Noi am stat cu o oră în plus la final pentru că toată lumea se adunase în chashitsu, așa că teishu (亭主, gazda) a pregătit câte un ceai pentru toată lumea, fie că făcuseră parte din chaji sau nu.

   În concluzie, eu m-am simțit extraordinar. Nu știu dacă îmi voi aminti fiecare detaliu pentru când o sa mai facem chaji în viitor, dar am sorbit fiecare mișcare. Chaji nu prea se face decât în rare ocazii pentru ca este atât de complex și costisitor. A fost însa o lecție inedită. 

   De sâmbăta viitoare cursurile revin la normal, dar pentru că începem să facem ceai în forma ro (kama se așează în mijlocul încăperii, între oaspeți și gazdă, într-un spațiu în podea) normalul este și el putin schimbat, la început cel putin, și asta deoarece mișcările diferă față de forma de vara, numită furo.  

O să uploadez aici câteva poze, dar dacă vreți să vedeți mai multe accesați pagina mea de facebook.

またね！

Marți, trei ceasuri bune.

     Marțea este ziua mea preferată de curs. Uitați de așa zisele trei ceasuri rele, cum aici totul pare să fie la 180 de grade aparent și ghinionul meu s-a transformat în noroc. Așadar, marțea este ziua mea preferată. În primul rând pentru că am numai două cursuri și în al doilea rând pentru că îmi plac la nebunie. Îmi este imposibil să nu merg zâmbind prin campus sau să mă simt mai putin decât grozav. Primul curs este unul de keigo, limbajul onorific. Cei care studiază limba japoneză știu exact ce înseamnă asta și cât de greu este uneori să te exprimi corespunzător în fața unui japonez cu statut înalt. Ceea ce îmi place la acest curs e faptul că facem skitt-uri, adică scenarii în care folosim keigo pe care le punem în scenă în fața clasei. Sunt și skitt-uri video făcute special pentru clasă la care radem copios (lucru pe care sensei nu-l înțelege niciodată) și asta pentru că actorii sunt extrem de amuzanți (probabil fără să știe). Al doilea curs este despre cultura tradițională japoneză. Cum nu a fost printre primele mele opțiuni era cât pe ce să nu fac parte din acest colectiv minunat. Asta pentru că la Waseda mai întâi te înscrii la cursuri online și apoi vezi cu ochii tăi despre ce e vorba. Până realizezi că vrei ceva locurile sunt deja ocupate și nu mai poți face nimic. Așa s-a întâmplat și în cazul cursului de cultura tradițională. În cele din urmă eram 16 persoane care râvneau 4 locuri. Nu știu cum s-a întâmplat, v-am spus ca eu sunt foarte ghinionistă de obicei, dar am obținut și eu unul din acele puține locuri. Singura explicație pe care am găsit-o este că aici ghinionul meu s-a transformat, cumva, dar nu tot timpul, în noroc. Cursul este minunat, în fiecare săptămână avem profesori oaspeți invitați din diferite colțuri ale Japoniei, care ne vorbesc, de exemplu, despre diferențele dintre Kansai (関西, de exemplu, Kyoto, Nara, Osaka) și Kantou (関東, de exemplu, Tokyo, Yokohama, Saitama) sau despre ce presupune Yuuzen zome (友禅染), cum să pictăm pe pânză urmând un tipar.

     Sensei-ul nostru a călătorit în peste 65 de tari, printre care și București, poarta mereu haine vii, este extrem de genki (vivace) și are un simț artistic extraordinar.  Marțea asta a venit cineva să ne cânte la acordeon. Da, la acordeonul nostru, care ne încântă pe la nunți. Îmbrăcată într-o improvizație de kimono făcută chiar de ea și cu acordeonul în brațe ne-a încântat mai mult de o oră cu piese ori făcute de ea, ori împrumutate din cultura europeană și adaptate publicului japonez. Avea o voce foarte frumoasă, așa că am filmat o parte dintr-o melodie, să vedeți la ce mă refer.

Sensei-ul oaspete

Și melodia:

Până la postul următor,

またね！

揺れ

Când urmează să pleci în Japonia pentru un an de zile te aștepți la ceva cutremure. Sigur, până ți se întâmplă pentru prima data te gândești că poate te ocolește tocmai pe tine, că nu e nevoie să se întâmple neapărat, uiți pentru un moment că Japonia este situată într-o zonă cu cea mai mare activitate seismică de pe glob. 

Aseară nu a fost primul meu cutremur de când am ajuns în Japonia, despre acela am povestit aproape imediat pe Facebook, când se întâmplă ceva asemănător simți nevoia să vorbești cu oameni. Cel de aseară, însă, m-a speriat mai mult decât primul, poate și pentru că trebuie să fi durat aproximativ doua minute. Mi-am dat seama că este mai puternic decât primul și, stând sub biroul meu strașnic, mă gândeam dacă nu cumva este suficient de mare pentru o avertizare de tsunami (A fost, dar numai pentru unul de un metru, iar aceasta a fost ridicată după numai două ore). Sunt sentimente mixte care te încearcă într-un moment ca ăsta: vrei să fii calm în cazul unui dezastru, să gândești limpede pentru a putea lua cele mai bune decizii într-o situație de criză, dar este foarte greu să reziști impulsului de a fugi, ori de a-ți opri corpul din tremurat. Mă gândesc dacă aș putea, într-adevăr, rămâne suficient de calma într-o situație ca aceasta. Nu este o teorie pe care aș vrea să o testez prea devreme, dar ar fi mai indicat, spun eu, să aflu cum aș reacționa instinctiv înainte să fiu surprinsă într-un mod neplăcut. 

După ce s-a oprit am ieșit afară din cameră și m-am alăturat comoției din sala de mese, colegele mele de palier dezbăteau aprins situația. Se pare ca eu am fost singura care s-a înghesuit sub un corp solid, dar cred ca nici ele și-au dat seama cât de puternic a fost de fapt. 

La final, nu au fost victime sau pagube materiale, avertizarea de tsunami a fost mai mult o precauție, iar noi am rămas numai cu o sperietură zdravănă. Cred că în momente din astea mă îngrijorez mai tare pentru cei de acasă, care stau cu grija mea la auzul a astfel de știri, mai ales când presa romana are tendința de a exagera mereu. 

Totul a revenit la normal, însă, pentru că aici un cutremur este la fel de comun precum frigul din sudul Moldovei, iarna.

Ca să vă faceți o idee despre cât de mare a fost, acesta este un grafic al activității seismice din seara cu pricina. După cum puteți vedea, insula Honshu de abia se mai vede . Punctulețele arata numărul de cutremure și gradul de intensitate.

Pentru acei puțini dintre voi care îmi citiți blogul, îmi cer scuze pentru lipsa mea de activitate din ultima vreme. Facultatea este destul de solicitantă și nici nu prea am timp sa văd lucruri noi din cauza asta. Săptămâna viitoare, însă, la Universitatea Waseda are loc festivalul anual unde o să am destule de fotografiat. 

Așa că, până la postul următor.

Mata ne!

7 octombrie

Când ești student la o nouă facultate și într-o țară străină nu e tocmai bine să ai ziua de naștere la începutul lunii octombrie: timpul de făcut prieteni e prea din scurt, încă ești bulversat de tot ce vezi în jurul tău, te gândești mereu cât de mult te-ai fi distrat acasă, împreuna cu prietenii tăi s.a.m.d. Nu te poți abține sa nu te simți putin melancolic. Știam că o sa mi se întâmple asta și eram oarecum pregătită. Ca să evit măcar o parte din drama asta am invitat în oraș trei prietene, pe care le-am dus la un restaurant numit "Polar Bear". Contrar așteptărilor noastre, la intrare ne-a întâmpinat un ditamai urs panda, pe care l-am îmbrățișat cu drag și cu care ne-am și pozat la ieșire. Localul este foarte drăguț, atmosfera relaxată, dar cred ca datorită companiei m-am simțit asa bine pana la urma. Am reușit, în sfârșit, să mă văd cu Dana, care stă în capătul celalalt al orașului Tokyo și pe care îmi imaginam ca o s-o vad imediat ce ajung în Japonia, neștiind atunci cât de amețitor va fi totul. A venit și Iyona, unii dintre voi o știți de când a studiat un an în Romania, și ma bucur tare că stă aici în Tokyo. A treia invitata a fost Ana, o româncă ce studiază la Londra, venită, ca și mine, cu program de un an la Waseda.
Ce m-a amuzat a fost ca fetele n-au pierdut niciodată ocazia de a „striga” în gura mare că este ziua mea și cu ocazia asta am primit un coaster cu temă Halloween la alegere (în mod normal dădeai cu zarul) și am făcut poze cu ursul panda după pofta inimii.
Le mulțumesc fetelor ca au acceptat invitația mea și pe voi vă las cu câteva poze făcute la localul cu pricina.

 De la stânga la dreapta: Iyona, Dana, Ana.