Marți, trei ceasuri bune.

     Marțea este ziua mea preferată de curs. Uitați de așa zisele trei ceasuri rele, cum aici totul pare să fie la 180 de grade aparent și ghinionul meu s-a transformat în noroc. Așadar, marțea este ziua mea preferată. În primul rând pentru că am numai două cursuri și în al doilea rând pentru că îmi plac la nebunie. Îmi este imposibil să nu merg zâmbind prin campus sau să mă simt mai putin decât grozav. Primul curs este unul de keigo, limbajul onorific. Cei care studiază limba japoneză știu exact ce înseamnă asta și cât de greu este uneori să te exprimi corespunzător în fața unui japonez cu statut înalt. Ceea ce îmi place la acest curs e faptul că facem skitt-uri, adică scenarii în care folosim keigo pe care le punem în scenă în fața clasei. Sunt și skitt-uri video făcute special pentru clasă la care radem copios (lucru pe care sensei nu-l înțelege niciodată) și asta pentru că actorii sunt extrem de amuzanți (probabil fără să știe). Al doilea curs este despre cultura tradițională japoneză. Cum nu a fost printre primele mele opțiuni era cât pe ce să nu fac parte din acest colectiv minunat. Asta pentru că la Waseda mai întâi te înscrii la cursuri online și apoi vezi cu ochii tăi despre ce e vorba. Până realizezi că vrei ceva locurile sunt deja ocupate și nu mai poți face nimic. Așa s-a întâmplat și în cazul cursului de cultura tradițională. În cele din urmă eram 16 persoane care râvneau 4 locuri. Nu știu cum s-a întâmplat, v-am spus ca eu sunt foarte ghinionistă de obicei, dar am obținut și eu unul din acele puține locuri. Singura explicație pe care am găsit-o este că aici ghinionul meu s-a transformat, cumva, dar nu tot timpul, în noroc. Cursul este minunat, în fiecare săptămână avem profesori oaspeți invitați din diferite colțuri ale Japoniei, care ne vorbesc, de exemplu, despre diferențele dintre Kansai (関西, de exemplu, Kyoto, Nara, Osaka) și Kantou (関東, de exemplu, Tokyo, Yokohama, Saitama) sau despre ce presupune Yuuzen zome (友禅染), cum să pictăm pe pânză urmând un tipar.

     Sensei-ul nostru a călătorit în peste 65 de tari, printre care și București, poarta mereu haine vii, este extrem de genki (vivace) și are un simț artistic extraordinar.  Marțea asta a venit cineva să ne cânte la acordeon. Da, la acordeonul nostru, care ne încântă pe la nunți. Îmbrăcată într-o improvizație de kimono făcută chiar de ea și cu acordeonul în brațe ne-a încântat mai mult de o oră cu piese ori făcute de ea, ori împrumutate din cultura europeană și adaptate publicului japonez. Avea o voce foarte frumoasă, așa că am filmat o parte dintr-o melodie, să vedeți la ce mă refer.

Sensei-ul oaspete

Și melodia:

Până la postul următor,

またね！

揺れ

Când urmează să pleci în Japonia pentru un an de zile te aștepți la ceva cutremure. Sigur, până ți se întâmplă pentru prima data te gândești că poate te ocolește tocmai pe tine, că nu e nevoie să se întâmple neapărat, uiți pentru un moment că Japonia este situată într-o zonă cu cea mai mare activitate seismică de pe glob. 

Aseară nu a fost primul meu cutremur de când am ajuns în Japonia, despre acela am povestit aproape imediat pe Facebook, când se întâmplă ceva asemănător simți nevoia să vorbești cu oameni. Cel de aseară, însă, m-a speriat mai mult decât primul, poate și pentru că trebuie să fi durat aproximativ doua minute. Mi-am dat seama că este mai puternic decât primul și, stând sub biroul meu strașnic, mă gândeam dacă nu cumva este suficient de mare pentru o avertizare de tsunami (A fost, dar numai pentru unul de un metru, iar aceasta a fost ridicată după numai două ore). Sunt sentimente mixte care te încearcă într-un moment ca ăsta: vrei să fii calm în cazul unui dezastru, să gândești limpede pentru a putea lua cele mai bune decizii într-o situație de criză, dar este foarte greu să reziști impulsului de a fugi, ori de a-ți opri corpul din tremurat. Mă gândesc dacă aș putea, într-adevăr, rămâne suficient de calma într-o situație ca aceasta. Nu este o teorie pe care aș vrea să o testez prea devreme, dar ar fi mai indicat, spun eu, să aflu cum aș reacționa instinctiv înainte să fiu surprinsă într-un mod neplăcut. 

După ce s-a oprit am ieșit afară din cameră și m-am alăturat comoției din sala de mese, colegele mele de palier dezbăteau aprins situația. Se pare ca eu am fost singura care s-a înghesuit sub un corp solid, dar cred ca nici ele și-au dat seama cât de puternic a fost de fapt. 

La final, nu au fost victime sau pagube materiale, avertizarea de tsunami a fost mai mult o precauție, iar noi am rămas numai cu o sperietură zdravănă. Cred că în momente din astea mă îngrijorez mai tare pentru cei de acasă, care stau cu grija mea la auzul a astfel de știri, mai ales când presa romana are tendința de a exagera mereu. 

Totul a revenit la normal, însă, pentru că aici un cutremur este la fel de comun precum frigul din sudul Moldovei, iarna.

Ca să vă faceți o idee despre cât de mare a fost, acesta este un grafic al activității seismice din seara cu pricina. După cum puteți vedea, insula Honshu de abia se mai vede . Punctulețele arata numărul de cutremure și gradul de intensitate.

Pentru acei puțini dintre voi care îmi citiți blogul, îmi cer scuze pentru lipsa mea de activitate din ultima vreme. Facultatea este destul de solicitantă și nici nu prea am timp sa văd lucruri noi din cauza asta. Săptămâna viitoare, însă, la Universitatea Waseda are loc festivalul anual unde o să am destule de fotografiat. 

Așa că, până la postul următor.

Mata ne!

7 octombrie

Când ești student la o nouă facultate și într-o țară străină nu e tocmai bine să ai ziua de naștere la începutul lunii octombrie: timpul de făcut prieteni e prea din scurt, încă ești bulversat de tot ce vezi în jurul tău, te gândești mereu cât de mult te-ai fi distrat acasă, împreuna cu prietenii tăi s.a.m.d. Nu te poți abține sa nu te simți putin melancolic. Știam că o sa mi se întâmple asta și eram oarecum pregătită. Ca să evit măcar o parte din drama asta am invitat în oraș trei prietene, pe care le-am dus la un restaurant numit "Polar Bear". Contrar așteptărilor noastre, la intrare ne-a întâmpinat un ditamai urs panda, pe care l-am îmbrățișat cu drag și cu care ne-am și pozat la ieșire. Localul este foarte drăguț, atmosfera relaxată, dar cred ca datorită companiei m-am simțit asa bine pana la urma. Am reușit, în sfârșit, să mă văd cu Dana, care stă în capătul celalalt al orașului Tokyo și pe care îmi imaginam ca o s-o vad imediat ce ajung în Japonia, neștiind atunci cât de amețitor va fi totul. A venit și Iyona, unii dintre voi o știți de când a studiat un an în Romania, și ma bucur tare că stă aici în Tokyo. A treia invitata a fost Ana, o româncă ce studiază la Londra, venită, ca și mine, cu program de un an la Waseda.
Ce m-a amuzat a fost ca fetele n-au pierdut niciodată ocazia de a „striga” în gura mare că este ziua mea și cu ocazia asta am primit un coaster cu temă Halloween la alegere (în mod normal dădeai cu zarul) și am făcut poze cu ursul panda după pofta inimii.
Le mulțumesc fetelor ca au acceptat invitația mea și pe voi vă las cu câteva poze făcute la localul cu pricina.

 De la stânga la dreapta: Iyona, Dana, Ana.

Odaiba

  6 octombrie a fost zi de cutreierat. Eram deja obosită de sâmbătă iar când a sunat ceasul la ora 8 nu vroiam decât să arunc telefonul pe geam, dar am făcut un efort supraomenesc și m-am trezit, în mare parte și pentru că promisesem ca ma duc.

Așadar, duminică am fost în Odaiba, un complex comercial imens unde lumea vine sa facă fel de fel de cumpărături și unde poți vedea o grămadă de lucruri interesante, printre care și vestitul robot Gundam (am aflat cum se numește de la Titus). Noi ne-am dus să alergăm după obiective, sau mai bine zis am fost să facem orienteering. Ce înseamnă asta? Într-o perioadă de timp strict determinată a trebuit să găsim anumite obiective, urmând ghidul oferit înainte de start. Cred, însă, că toată satisfacția stă, de fapt, în activitatea de grup (premiile au fost oricum de decor) și, într-adevăr, ne-am distrat copios. Practic, pentru fiecare exemplu de poza aflata în ghid trebuia să facem una nouă care s-o înlocuiască pe cea veche. Deși am fost multi și dădeam unii peste alții încercând să ajungem undeva primii sau să facem o poză fără să-și dea seama celalalt grup că am descoperit ceva nou, atunci fiind, de fapt, singurul moment în care deveneam brusc extrem de competitivi, am avut timp să ne oprim la o înghețată, să ne răcorim pe ici pe colo (a fost extrem de cald), să ne uităm la magazine, să mâncăm ceva la final sau să admirăm temeinic toate minunățiile din clădirea Fuji TV. Nu am câștigat nimic, în afara de experiență, binențeles, insă doar cu atât am fi ieșit toți pe primul loc. 

Ce mi-a plăcut în mod deosebit: 

1. Hello Kitty Japan e îmbrăcată în kimono (binențeles) roz (iar binențeles).

Au magazin tweety (mă întorc acolo numai pentru el, dar singură, să mă pot uita temeinic).

Corespondentul lui "Bamboo" Romania este "Wabi Sabi" Japonia.

Poți încerca o grămadă de lucruri.

Înghetata cu matcha intră automat în meniu și e mereu delicioasă.

Robotul Gundam

'La finalul zilei ne-am întors cuminți la casele noastre pentru ca a doua zi era zi de facultate și trebuia să ne pregătim de ore' e ceea ce ar fi trebuit sa spun. La finalul concursului ne-am dus direct la nomikai (întâlnire la băută, numita și nomi houdai, adică atunci când bei pana nu mai poți pentru o suma fixa de bani). Atmosfera este extraordinară (cred ca eram 100 la număr) și dacă ajungeți în Japonia vă recomand să încercați neapărat.

Am ajuns acasă târziu și epuizată, dar evenimentul a meritat tot efortul. Yuito san ne-a fost coordonator și trebuie să spun că merită toate laudele.

O sa postez mai multe poza pe contul de facebook.

Mata ne!

Takoyaki si Nabe

  Astăzi am avut parte de o experiență foarte frumoasă. Am fost invitată de Akari san să merg, împreună cu alte două colege acasă la o prietenă japoneză să gătim împreună. Ne-am oprit pe drum la un conbini (convenience store) sa luăm cele necesare și apoi ne-am îndreptat cătinel spre destinația noastră. Comparativ cu Shinjuku (unde stau eu) zona e foarte liniștită. 

Nu ne-am putut decide între ”nabe” și ”takoyaki” așa că le-am preparat pe amândouă. În afară de sushi, care se prepară destul de ușor, e pentru prima dată când gătesc vreun fel de mâncare japonez.

”Takoyaki” sunt niște chifteluțe făcute din faină, ouă, apă, ceapă tăiată rondele, caracatiță (cel puțin noi asta am folosit) și brânză rasă. Cum se prepară: torni amestecul ca de clătite în tigaia încinsă cu forme rotunde, adaugi caracatița, ceapa și brânza. Când se rumenește totul întorci chifteluțele pe partea cealaltă. După ce sunt gata, se ornamentează cu un sos al cărui nume îmi scapă momentan (e foarte târziu aici :))) și se servesc imediat. Verdictul: se prepară extrem de ușor, repede și sunt delicioase.

 Eu am făcut parte din echipa ”takoyaki”, deci nu știu cum să explic modul de preparare al nabe-ului, dar ceea ce trebuie să știți e că seamănă foarte mult cu ghiveciul nostru, adică pui de toate și la un loc: varză, carne, ciuperci, praz etc, tot ce ai prin frigider. Se fierb în zeamă ”dashi”, un fel de borș. 

La final ne-am îndulcit cu niște ”mashimaru” (marshmallow) a-la-foc-de-tabără. 

おごちそうさまでしたー！

(A fost delicios!)