Uplink

　Astăzi am fost cu o prietenă la film.
  Am aflat zilele trecute, citind blogul Japonia noastra despre acest film independent numit "Ha-fu" (în japoneză: jumătate japonez, jumătate altă naționalitate) și cum mi-a plăcut prezentarea cinefila din mine a zis că trebuie neapărat să-l văd și eu. Recunosc, nu am vazut multe filme independente la viata mea și ăsta mi-a plăcut foarte mult, dar povestea mea e despre cinematograful care găzduiește astfel de ecranizări.

　Eu când spun cinematograf mă gândesc la cele din Romania: săli mari, scaune multe, numerotare pe rânduri, ecran imens. Am mers la aproximativ toate, cunosc textura scaunelor, numerotarea în funcție de sala, care sunt pentru avanpremiere (pentru că sunt mai spațioase), care sunt pentru filmele ce au rulat mult timp și sunt pe cale de a fi scoase din program, etc. Mă așteptam, deci, să vad ceva asemănător (chiar și fiind unul independent și, de obicei, cu un target mai mic). Cât mă bucur că m-am înșelat. De la Shibuya până la cinematograf am făcut aproximativ 10 minute. Am recunoscut intrarea din poza de pe site.

　Așadar, urcăm scările negre, ne oprit la recepție, cumpărăm biletele, primim și câte un voucher de 150 yeni pe care să-l folosim în cafeneaua din interiorul cinematografului (ne-am hotărât pe loc să-l folosim de îndată ce filmul se termină) și după indicațiile necesare urcăm la etajul doi, unde se difuza pelicula. În timpul ăsta mă tot uitam pe "bilet" pentru că nu scria niciun număr, serie, litera sau orice alt sistem complicat de numerotare, ci numai o cifra pe o bucată de carton plastifiat. Le înmânăm tipului care stă la intrare și înaintăm timide. După surpriza inițială stau puțin și măsor camera: dimensiuni micuțe, cu un aer intim, pereți negri, o masă scorojită dinadins, niște rafturi cu cărți în spate, poate 30 de scaune în total, primele doua rânduri cu fotolii, al treilea cu scaune din pânză cu cotiere și ultimele doua cu scaune din acelea înalte, ca la bar, dar tot din pânză cu cotiere. Mi-a plăcut la nebunie. Ecranul era suficient de mare cât să vezi cum trebuie din orice punct al camerei, dar destul de mic încât să nu trebuiască sa-ți miști capul dintr-o parte în alta ca să urmărești filmul, cum se întâmplă când merg în Romania la un film extrem de vânat și prind locuri în primele doua rânduri. Mă simt ca o pisica ce urmărește un ghemotoc de lână.

　În sală am fost 7 oameni, fără popcorn, miros de nachos ori sorbit zgomotos din suc. 87 minute de liniște deplină și deloc inconfortabile. Am simțit de parcă luam parte la ceva frumos, de parcă vedeam ceva deosebit, alături de oameni care „înțeleg” și văd dincolo de aparențe. Documentarul a fost emoționant. Poate prietena mea, fiind de asemenea "ha-fu" a reușit să se identifice cu multe dintre situațiile descrise acolo, dar nici eu nu pot spune ca nu mi-am șters câte-o lacrimă din când în când. V-aș recomanda să-l vedeți, dar aparent nu a apărut online încă. Sper numai să nu uitați să mai dați din când în când un google search.

　Atașez câteva poze făcute la repezeala, nu eram sigură dacă aveam voie sau nu.

 Combinație divină: matcha cu tiramisu

 Cafeneaua//Cofetăria/Restaurant și Soonae

Până la postul următor,

またね！

Cine se trezește de dimineață, departe ajunge?

   Cred că au trecut vreo două săptămâni de când am scris ultimul post. Vă rog să-mi iertați lipsa îndelungată, printre cursuri, teme, activităti extracurriculare și somn de abia am timp să-mi fac un obento (お弁当, cutie cu mâncare). Totuși, azi am o pățanie pe care aș vrea sa v-o împărtășesc, chiar și în fugă, înainte să mă întorc la teme, ca un student silitor ce sunt.

   Cine se trezește de dimineață, departe ajunge. Sau în cazul meu pana la Takadanobaba, stația de metrou. 

E greu să te trezești de dimineață, mai ales dacă ești o persoana ca mine, care preferă nopțile târzii și liniștite. În cazul ăsta dimineața mi se pare mereu un monstru cu opt capete, fiecare trăgând de mine în mod nemilos. Cred că as face orice să mai pot dormi "doar" 5 minute. Îmi trebuiesc 30 numai ca să mă dezmeticesc, să-mi dau seama unde sunt (uneori asta include și stabilirea tarii), ce trebuie să fac, în cât timp trebuie să plec de acasă în așa fel încât să nu întârzii s.a.m.d. Azi n-a fost zi de ceai, așa că, pentru a nu pierde jumătate de zi în pat m-am dus cu o colegă de cămin să ne plătim taxa de aeroport. Mai fusese cineva acolo și deci știam ca se poate, altfel nu aș fi părăsit nici în ruptul capului așternutul cald. Numai că nu s-a putut. Odată, pentru că în weekend banca nu are program cu clienții, deși poți folosi bancomatul pana la 3 (nu e ca-n Romania, unde, deși nu este ghișeul deschis poți măcar retrage bani la orice ora din zi sau noapte), deși noi nu știam asta când ne-am trezit la 9 dimineața și a doua oara pentru ca trebuie să fi stat cel putin 6 luni în Japonia pentru a putea face furikomi (振り込み, transfer bancar), deși se pare că nu se aplică la toate băncile. Ciudat a fost faptul că bancomatul părea să știe în mod curios faptul că nu eram japoneze pentru ca ne tot "îndruma" să avem pe cineva cu noi la momentul tranzacției pentru că nu se putea anula operațiunea odată ce treceai de jumătate. Ca atare, deși apăsam butonul kakunin (確認, confirmare) cu convingere, ne tot trimitea la meniul inițial. Prin urmare n-am rezolvat nimic, ba mai mult, trebuie să repet experiența până la Takadanobaba luni, când banca închide la 3 și eu termin cursurile la 4:15. De ce ar închide o banca ghișeul la 3 după-amiază și într-o zi de lucru nu stiu! Tonikaku, tanoshimi ni shite...inai! 

Pana la postul urmator, 

またね！

Chaji (茶事)

   Și sâmbăta asta, ca de obicei, m-am trezit cu noaptea în cap și am pornit mecanic spre Takadanobaba (stație de metrou). De obicei, de abia după ce schimb la Shibuya spre Sakurashinmachi îmi trece cu totul somnolența și mă apucă entuziasmul pentru curs. La Sakurashinmachi mă așteaptă mereu Saori san și de acolo pornim împreună spre casa lui sensei din Yokohama. Este rutină deja. Cu toate acestea, sâmbăta asta lucrurile au stat puțin diferit și asta pentru că timp de trei săptămâni ne-am pregătit temeinic pentru chaji, adică o ceremonie cap-coadă, care durează, de obicei, aproximativ patru ore, pentru că se servește mai întâi mâncare, urmat de ceai gros (濃茶, koicha) și ceai subtire (薄茶, usucha). Deși, în mod normal, facem 20-30 minute zazen înainte de fiecare curs, de data asta am sărit peste. Ar fi fost imposibil, mi-am dat seama imediat ce am ajuns la sensei, să stăm 20 minute în liniște și pace cu toată comoția aceea: aranjarea veselei, pregătirea ingredientelor, toată lumea alergând în stânga și-n dreapta. 

   La 11:10 am început oficial. Eu, împreuna cu ceilalți doi oaspeți am intrat în chashitsu (茶室, camera de ceai) am admirat caligrafia de pe perete și kama (ceaunul, în lipsa unui cuvânt mai bun, în care fierbe apa) și ne-am așezat la locurile noastre. După aceea a intrat gazda, ne-a invitat să luăm parte la chaji în mod oficial și ne-a adus fiecăruia tava cu mâncare. Toate erau perfect ornamentate, gustul minunat. O să vedeți în poze atenția pentru detaliu, specific ceremoniei ceaiului. Porțiile sunt mici, pentru a putea manca în mod grațios, dar variate și multe. Eu m-am saturat cu mult înainte ca ultimul fel de mâncare să intre în chashitsu.

   După masă am făcut o mică pauză și apoi gazda a început să ne servească ceaiul gros. Din acest moment, ceremonia începe să semene putin cu o lecție obișnuită, dar încă păstrează mult din solemnitatea chaji-ului. Când se ajunge la ceaiul subțire atmosfera este foarte relaxata și discuția degajată. Noi am stat cu o oră în plus la final pentru că toată lumea se adunase în chashitsu, așa că teishu (亭主, gazda) a pregătit câte un ceai pentru toată lumea, fie că făcuseră parte din chaji sau nu.

   În concluzie, eu m-am simțit extraordinar. Nu știu dacă îmi voi aminti fiecare detaliu pentru când o sa mai facem chaji în viitor, dar am sorbit fiecare mișcare. Chaji nu prea se face decât în rare ocazii pentru ca este atât de complex și costisitor. A fost însa o lecție inedită. 

   De sâmbăta viitoare cursurile revin la normal, dar pentru că începem să facem ceai în forma ro (kama se așează în mijlocul încăperii, între oaspeți și gazdă, într-un spațiu în podea) normalul este și el putin schimbat, la început cel putin, și asta deoarece mișcările diferă față de forma de vara, numită furo.  

O să uploadez aici câteva poze, dar dacă vreți să vedeți mai multe accesați pagina mea de facebook.

またね！