30 decembrie 2013

鎌倉と江ノ島

 Așteptam de mult timp mini excursia asta și, mai important, după reacția mea extrem de entuziasmată se pare că aveam și mare nevoie de ea. Viața în Tokyo poate fi destul de tumultoasă și, fără să-ți dai seama, râvnești după liniște și pace.  
 Am plecat, împreună cu două, foarte dragi mie, colege de cămin duminică dimineață. Kamakura este cam la 50 de kilometri de Tokyo și nu trebuie să schimbi trenul decât o dată (pentru cine este interesat, ori la Ebisu, ori la Shinagawa). Noi am schimbat la Ebisu la dus și la Shinagawa la întors. De la Ebisu sunt vreo 11 stații, dar sunt lungi și durează cam 50 de minute. Am căutat noi niște locuri libere, dar degeaba (ai șanse mai mari de la Yokohama, unde coboară destui). Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât eram mai entuziasmată, în așa măsură încât era să cobor la Kita-Kamakura din greșeală. Nu ar fi fost nicio tragedie, Kita-Kamakura este chiar lângă și ulterior ne-am dus acolo oricum pentru a vedea statuia Marelui Buddha, însă dacă vrei să începi din oraș, și mai ales, dacă vrei să străbați aleea cu magazine de souveniruri, haine, restaurante, mâncare ar fi bine să începi din centrul orașului. E adevărat că îți și poate distrage atenția de la adevăratul obiectiv: vizitarea a câtor mai multe temple. Din cauza asta noi am reușit să vedem numai două, dar asta și pentru că am ținut neapărat să mergem și în Enoshima pentru apus. Cum în Japonia soarele apune în jurul orei 4 am fost mereu puțin în contratimp. Dar despre asta puțin mai încolo.  

 Până când am ajuns în Kamakura eram deja reticentă la ideea să părăsesc scaunul încălzit din tren, de fiecare data când se deschideau ușile intra un val de aer rece de mă făcea să-mi urc picioarele pe scaun. Dorința de aventură, însă, era exponențial mai mare și imediat cum vocea a anunțat "Kamakura, Kamakura desu" am sărit imediat pe platformă. Ne-am cumpărat de la gară un permis de o zi Kamakura-Enoshima, am luat un scurt ghid turistic și după ce am hotărât ce temple vizităm, am pornit. Aude mai fusese prin octombrie, deci știa o grămadă de informații utile. De exemplu, cum poți gusta gratis din orice fel de alună din magazinul cutare, ce nu merită gustat din magazinul cutare de pe stânga. :)) La un moment dat am încetat să mă mai simt prost că degustam cu nerușinare toate sortimentele când am văzut că restul lumii făcea la fel. E atât de ușor să fii distrat acolo, cu zeci de magazine în stânga și dreapta, pline cu lucruri care ne plac cel mai mult la Japonia: magazine cu pergamente, cu souveniruri, cu kimonouri, hârtii de împachetat cadouri, plicuri, pensule pentru shodo, ceai, articole handmade, articole cu pisici. Până când am ajuns în capătul celălalt plângeam de durere (fizică și psihică). Duminica asta au fost și neobișnuit ce mulți turiști și sunt sigură că am auzit o japoneză spunându-mi kanko-chan la un moment dat  (観光ちゃん, turist micuț :))). 


Marcat cu "must see" pe ghidul turistic, după ce vizitezi templul Tsurugaoka Hachimangu înțelegi și de ce. Deși a trecut perioada frunzelor de arțar, îmi pot numai imagina cum arată atunci dacă acum arăta atât de frumos: porți mari care anunța, că de obicei, intrarea, alei lungi cu pini japonezi sau arțari pe stânga și pe dreapta care măresc suspansul și la final templul în toată splendoarea sa. Mie îmi plac toate templele, dar unul înconjurat de natură are un aer deosebit. În plus, găsești mereu acea liniște care îți umple bateriile numai uitându-te la vântul care leagănă crengile pinilor (da, cartea aceea). Aș fi stat
acolo până seară dacă nu aveam un itinerariu de respectat. 


 După cum am spus mai devreme, erau destul de mulți turiști prezenți, deci a fost gălăgios pe alocuri și aglomerat, dar cred că mereu poți găsi locuri mai puțin "populate" dacă ești perseverent. În poza din dreaptă am avut și niște rățuște care ne-au ținut companie, deși majoritatea preferau partea stânga a lacului. Nu se văd, dar cred că erau vreo câteva zeci. Eu le-am comparat cu căprioarele din Nara pentru că erau foarte prietenoase și veneau la tine dacă le dădeai de mâncare. Bănuiesc că și viețuitoarele iubesc templele la fel de mult ca mine.  
 Mai e un motiv pentru care voi ține mereu minte templul asta: de aici mi-am cumpărat un shuin-cho (朱印帖) un carnețel în care aduni sigilii și semnături scrise de preoții templelor pe care le vizitezi. Pe carnețel dai ceva bani, dar odată cumpărat sigiliul costă relativ puțin și e o amintire frumoasă și deosebită.




 Când am înțeles că nu mai putem sta chiar deloc am căutat un restaurant unde să mâncăm de prânz. Prețurile sunt destul de piperate și singurul motiv pentru care ne-am oprit, în cele din urmă, undeva a fost pentru că vindeau soba din matcha. Au înțeles fetele după expresia mea facială că nu are rost să mai căutăm, eu de acolo nu m-aș fi clintit oricum. :)) 
 În poza din dreapta se află minunata "Sansai matcha soba" soba cu tăieței din matcha și legume sălbatice. 
 Probabil știți că în Japonia există obiceiul ca pe 31 ianuarie să se mănânce soba împreună cu familia pentru a avea o viață lungă și sănătoasă. Eu am început să mănânc soba de pe 21 decembrie și de atunci nu m-am mai oprit. :)) 
 De la restaurant ne-am dus direct la gară și am luat trenul până la 'Hase', în Kita-Kamakura, pentru a vizita Templul Kotokuin (高徳院) unde se află marele Buddha (大仏).  Statuia este din bronz și măsoară aprox. 13 metri în înălțime. A durat cam zece ani să fie construită, dar se pare că a fost dărâmată de două ori în 1334 și 1369 din cauza vânturilor puternice. Nu există date exacte, dar a fost reconstruită undeva după sec. XV. Aude mi-a spus că se și poate urca în interior, dar dintr-un oarecare motiv costă incredibil de mult.  

 Statuia nu este doar un obiect turistic, dar și un important monument pentru Japonia, motiv pentru care templul e vizitat de foarte multă lume, indiferent de anotimp. Am auzit acolo mai multe limbi străine decât dacă m-aș fi aflat în Turnul Babel, după porunca divină. 
 Erau, de asemenea, și mulți japonezi care își ridicau proprii copii în bătaia fumului scos de la bețișoarele parfumate așezate în fața statuii, cred că pentru sănătate și urări de bine. Apoi, erau foarte mulți care se rugau în fața statuii și asta îi enervau pe turiști pentru că nu le ieșea poza bine. Asta m-a făcut să mă gândesc la ideea că, nefăcând, pentru o 
 secundă, diferențe în funcție de naționalitate, numai uitându-ne la scena aia ne-am fi dat seama că există o discrepanță între cei care nu mai conteneau să facă poze în timp ce vorbeau gălăgios și cei care erau acolo pentru a se ruga. Nu mă face să mă simt cu nimic mai bine faptul că și eu întru tot în a doua categorie, deși numai pe jumătate, îmi place liniștea.  
 După cum cădea umbra soarelui pe statuie am înțeles că dacă vrem să vedem apusul tocmai în Enoshima trebuie să pornim, neapărat, la drum. Mi-am luat sigiliul și am plecat. 



 De la Hașe până la Enoshima nu faci mult, cam 15 minute. Mi se pare foarte drăguț că la un moment dat vatmanul îți atrage atenția prin stație că pe stânga se poate vedea marea. De asta toți se înghesuie să prindă un spațiu bun de îndată ce se deschid ușile. Eu știam că mă duc pe plajă, așa că n-am văzut niciun sens în a răpi bucuria unui japonez care se întoarcea, probabil, obosit de la muncă. 
 Am ajuns, cum se zice în japoneză, chodo ii, adică tocmai la timp. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât ne-am dat seama cât de frumos se vede și muntele Fuji (富士山). Pozele îți tăie răsuflarea, cred că am făcut zeci ale aceluiași scenariu și tot nu mi se pare că sunt suficiente, pentru că fiecare poză e unică în felul ei. Eu am plecat de acolo o altă persoană, dar vă las pe voi să judecăți exact cât de impresionant, sau nu, a fost.






Mai multe poze o să puteți vedea în albumul de pe facebook!

24 decembrie 2013

六本木

  În postul ăsta o să fie mai multe poze și mai puține cuvinte pentru că aș vrea să vă arăt luminile din Roppongi și oricât de frumos le-aș descrie eu se descriu singure de o mie de ori mai bine.
  Roppongi este renumit când vine vorba de orice fel de iluminație: copaci de-a lungul bulevardului, brazi din fața mall-urilor, parcuri, etc. Când am fost eu era incredibil de frig și în plus mai și ploua, însă cu toate acestea, în părculeț de exemplu, de abia am găsit un spațiu liber de unde să fac și eu câteva poze. A meritat din plin, când ești acolo te încearcă niște sentimente foarte frumoase și îmi pare bine că m-am dus pentru a vi le arăta și vouă.
  Am zărit câteva poze cu luminile din București de anul acesta și pot spune că e aranjamentul meu preferat de până acum și știu că probabil ați văzut pe internet sau când ați fost prin excursii lumini la fel de frumoase, dar astea sunt făcute de mine, fapt care m-a bucurat enorm. La final aveți și un scurt video.
Enjoy!













Pentru video aici

またね!



17 decembrie 2013

餃子

Aproximativ o dată pe săptămână eu și câteva colege de cămin organizăm câte o mini-petrecere. Ne adunăm seara, după cursuri, și stăm de vorbă la o cană de ceai, o gustare și o bârfă sănătoasă. De obicei hotărâm ce să preparăm cu o zi înainte, pentru ca a doua zi să trecem direct la treaba. Cea care ne arată cum este Soonae, pentru că a lucrat într-un restaurant japonez și cunoaște foarte multe rețete tradiționale. Prin intermediul ei învățăm și noi rețete pe care, în măsura în care o să se poată, să le gătim și celor de acasă. Cel puțin eu sunt foarte încântată de acest aspect. 
Săptămâna trecută am făcut gyoza (餃子) un fel de găluște, deși eu le-aș asemăna mai degrabă cu niște pachețele de primăvară. Cu riscul de a suna ca Wikipedia, gyoza este un preparat originar din China, dar a fost adoptat cu succes și de Japonia, care, după cum știți, se pricepe în a prelua un element și apoi a-l îmbunătăți, dacă nu chiar a-l desăvârși. În primă instanță mă refer la kanji (漢字), caracterele chinezești pe care japonezii le-au împrumutat și ulterior modificat din punct de vedere al citirii și scrierii. Apoi nu pot să nu fac referire și la chanoyu, un obicei pe care l-au ridicat la nivel de arta, de filozofie. Desigur, și chinezii au o forma de ceremonie (în lipsa unui cuvânt mai bun) a modului în care se bea ceaiul, diferența dintre cele două, însă, constă în importanța pe care sadou (茶道) o joaca în viața de zi cu zi a japonezilor, sau mai bine zis, de importanța pe care ei o acorda caii ceaiului. Acesta este motivul pentru care noi, practicanții de ceai, nu obișnuim să traducem chanoyu (茶の湯) prin "ceremonia ceaiului", termenul "ceremonie" nereușind să transpună în limba română nici măcar un procent din filozofia sadou. O acceptam, însă, ca o convenție deoarece uneori este dificil să explici unei persoane semnificația lui michi (道, drum, cale) în compuși precum kyudo (弓道, tragerea cu arcul), aikido (合気道, forma de auto-aparare), shodo (書道, caligrafie), judo (柔道) în măsura în care acea persoană nu este interesată de cultura japoneză. 
Dar să revenim la gyoza. Vă spuneam că este un preparat din China (și pentru curioși/doritori, știu din surse sigure ca se găsește și în București) dar foarte ”îndrăgit” de japonezi. Îmi amintesc de ziua când am fost în Namja Town, Ikebukuro, aproximativ toate restaurantele vindeau asa ceva, îmi place la nebunie. Colega de care vă spuneam mai devreme ne-a arătat cum se gătește cu și fără carne (avem o vegetariană printre noi), dar varianta ideală este cea cu carne, astfel fiind și mai consistent. Din păcate nu am poze cu fiecare pas, mi-am dat seama prea târziu că ar fi trebuit să fac poze pentru posteritate, așa că o să vedeți mai degrabă produsul final, care arată foarte bine. O să vă arăt, totuși, lista de ingrediente pe care am luat-o de la Soonae. Unele produse nu se găsesc la fel de ușor în Romania, dar de obicei pot fi înlocuite cu ceva de la noi. 
O să adaug faptul că deși durează ceva până combini ingredientele (rezultatul trebuie să stea la frigider 30 de minute) și rulezi amestecul în foaie (pentru ca este migălos) odată terminate pot fi băgate la congelator și apoi gătite treptat.

Așadar, ingredientele sunt următoarele:
120 grame carne tocată porc
100 grame varza, tocată foarte mărunt (e important pentru că altfel nu se gătește bine)
50 grame ceapa, tocată foarte mărunt
50 grame ceapa verde mărunțită
Condimente:
1/2 lingura sos de soia
1/2 lingura zahăr
piper
1 lingura sake (aici sake de băut este diferit față de cel pentru gătit)
1/2 lingura ulei de semințe de susan
1 lingura usturoi dat pe răzătoare
1/2 lingura sos de stridii

După ce amestecul a stat la frigider 30 minute începe munca (în Japonia găsești foi speciale pentru gyoza, sunt rotunde și au cam 7 centimetri în diametru, le cumperi de la Lawson cu 105 yeni/26 foite, dar în Romania n-am văzut așa ceva. Consistența este, însă,  foarte asemănătoare aluatului pentru pâine de la noi). Se ia cam o linguriță de preparat, suficient cât să nu dea pe dinafara atunci când îndoi foița, și folosind degetele mari se fac cinci "pliuri" de la dreapta spre stânga și dreapta peste stânga. Înainte de asta e bine să udați cu apa marginile foitei pentru a se lipi bine. O să vedeți în poze cum arată mai exact. După ce le-ați împăturit pe toate le prăjiți în ulei de semințe de susan, atenție la ulei însă, turnați numai cât să acopere puțin suprafața tigăii (e important ca după ce le puneți în tigaie, cam la 20 de secunde să turnați cam un sfert din tigaie apă și după ce se evaporă nu uitași să presărați puțin ulei de susan și peste). 
Se servesc cu oțet (amestecat cu diverse condimente, după gust și preferințe).
Pentru cine are modalitate și răbdare să încerce, どうぞ!Chiar vă rog, este delicios.

Ah, "mini-petrecerea" s-a sfârșit pe la 2 dimineața, de data asta, pentru ca ne-am uitat și la un film. Nu, nu, a doua zi nu aveam cursuri, niciuna dintre noi.

 Înainte
După
Clătite făcute de Aude
Gogoși cumpărate de Soonae
Sala noastră comună, în spirit de sărbătoare. 



Postul următor e surpriză.
またね!

11 decembrie 2013

  Trag de mine de o săptămână să vă povestesc ce s-a întâmplat la cursul de cultură tradițională de marțea trecută. Din cauza mai multor factori nu am reușit pana acum, dar astăzi m-am hotărât să nu mai amân, indiferent de motiv.
  Așadar, știți din posturile anterioare că marțea este ziua mea preferată și că ora de cultură tradițională nu se aseamănă cu niciun alt curs: adică interactiv, inovativ, experimentativ și toate adjectivele terminate în "-iv" la care vă puteți gândi, cu condiția ca înțelesul să fie, binențeles, unul pozitiv. Ca să nu mai lungesc vorba, săptămâna trecută ne-a vizitat un profesor de nō (能, teatru japonez). Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, să obții un bilet la un spectacol de Nō în Japonia este ca și cum ai încerca să obții o audienta la împărat. Știam asta cu mult înainte să ajung în Japonia și recunosc faptul că mersul la teatru Nō devenise una din dorințele mele cele mai arzătoare. Am fost, deci, peste măsura de încântată să văd că pot face acest lucru în cadrul cursului. Partea cea mai bună este faptul ca demonstrația de săptămâna trecuta a fost tocmai asta, o mică demonstrație a ceea ce va urma în ianuarie, când mergem sa-l vedem pe sensei-ul nostru oaspete live.     Diferența dintre teatrul nō și alte arte de acest gen (kabuki\歌舞伎-teatru clasic japonez, bunraku/文楽-teatru de păpuși) consta în improvizație. Artistul nu memorează un scenariu pe dinafara pe care îl recită apoi cu intonație și zel în fața publicului, nu se odihnește doua, trei minute în spatele cortinei în acea mică pauză dintre acte și nici nu-și permite să se blocheze de emoție. Totul este improvizație, mișcările sunt libere, deși nu fără înțeles, nimic nu este fără înțeles în cultura japoneza. Nu știu  în ce constă pregătirea artistului pentru a ajunge la o asemenea performanță, dar cred că este una care nu se termină niciodată. Ca mai toate artele tradiționale japoneze, printre care și sado (茶道, calea ceaiului, sau dacă preferați termenul mai convențional 'chanoyu') nō nu este una la care să renunti pur și simplu pentru ca ea devine un stil de viata care te definește. Nu poți renunța la ceva ce face parte din tine. Asta ar însemna sa te fragmentezi pe tine, esența ta, întregul tău. 
  Dar cred că voi reveni la cursul si sensei-ul meu înainte să mă acuzați de digresiune. Așadar, pe lângă explicațiile lungi și pe alocuri greu de înțeles a ceea ce înseamnă nō, oferite într-o voce adâncă și caldă , sensei-ul oaspete ne-a oferit și o demonstrație live pe care ne-am înghesuit cu toții să o înregistrăm și pe care o voi atașa pentru voi acestui post. Știu că sunt o mie de materiale video pe youtube, dar este altceva când filmezi cu mâna ta, când vezi cu ochii tai și sper numai să puteți simți emoția uitându-vă la el. 
  Binențeles că voi reveni cu un update la acest post în ianuarie, după ce voi vedea o piesa de Nō în adevăratul sens al cuvântului. Până atunci vă las cu câteva poze și materialul video promis.
Și ca să-mi fac sensei-ul de keigo mândră (敬語、limbaj onorific) în loc de vizionare plăcută vă spun:
どうぞ, ごらんくださいませ!(Douzo, goran kudasaimase)
De fapt, o să auziți asta de n ori dacă treceți prin fața unui magazin.



Pentru video aici

În postul următor vă arăt cum se face gyoza.
またね!