Așteptam de mult timp mini excursia asta și, mai important, după reacția mea extrem de entuziasmată se pare că aveam și mare nevoie de ea. Viața în Tokyo poate fi destul de tumultoasă și, fără să-ți dai seama, râvnești după liniște și pace.
Am plecat, împreună cu două, foarte dragi mie, colege de cămin duminică dimineață. Kamakura este cam la 50 de kilometri de Tokyo și nu trebuie să schimbi trenul decât o dată (pentru cine este interesat, ori la Ebisu, ori la Shinagawa). Noi am schimbat la Ebisu la dus și la Shinagawa la întors. De la Ebisu sunt vreo 11 stații, dar sunt lungi și durează cam 50 de minute. Am căutat noi niște locuri libere, dar degeaba (ai șanse mai mari de la Yokohama, unde coboară destui). Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât eram mai entuziasmată, în așa măsură încât era să cobor la Kita-Kamakura din greșeală. Nu ar fi fost nicio tragedie, Kita-Kamakura este chiar lângă și ulterior ne-am dus acolo oricum pentru a vedea statuia Marelui Buddha, însă dacă vrei să începi din oraș, și mai ales, dacă vrei să străbați aleea cu magazine de souveniruri, haine, restaurante, mâncare ar fi bine să începi din centrul orașului. E adevărat că îți și poate distrage atenția de la adevăratul obiectiv: vizitarea a câtor mai multe temple. Din cauza asta noi am reușit să vedem numai două, dar asta și pentru că am ținut neapărat să mergem și în Enoshima pentru apus. Cum în Japonia soarele apune în jurul orei 4 am fost mereu puțin în contratimp. Dar despre asta puțin mai încolo.
Până când am ajuns în Kamakura eram deja reticentă la ideea să părăsesc scaunul încălzit din tren, de fiecare data când se deschideau ușile intra un val de aer rece de mă făcea să-mi urc picioarele pe scaun. Dorința de aventură, însă, era exponențial mai mare și imediat cum vocea a anunțat "Kamakura, Kamakura desu" am sărit imediat pe platformă. Ne-am cumpărat de la gară un permis de o zi Kamakura-Enoshima, am luat un scurt ghid turistic și după ce am hotărât ce temple vizităm, am pornit. Aude mai fusese prin octombrie, deci știa o grămadă de informații utile. De exemplu, cum poți gusta gratis din orice fel de alună din magazinul cutare, ce nu merită gustat din magazinul cutare de pe stânga. :)) La un moment dat am încetat să mă mai simt prost că degustam cu nerușinare toate sortimentele când am văzut că restul lumii făcea la fel. E atât de ușor să fii distrat acolo, cu zeci de magazine în stânga și dreapta, pline cu lucruri care ne plac cel mai mult la Japonia: magazine cu pergamente, cu souveniruri, cu kimonouri, hârtii de împachetat cadouri, plicuri, pensule pentru shodo, ceai, articole handmade, articole cu pisici. Până când am ajuns în capătul celălalt plângeam de durere (fizică și psihică). Duminica asta au fost și neobișnuit ce mulți turiști și sunt sigură că am auzit o japoneză spunându-mi kanko-chan la un moment dat (観光ちゃん, turist micuț :))).
Marcat cu "must see" pe ghidul turistic, după ce vizitezi templul Tsurugaoka Hachimangu înțelegi și de ce. Deși a trecut perioada frunzelor de arțar, îmi pot numai imagina cum arată atunci dacă acum arăta atât de frumos: porți mari care anunța, că de obicei, intrarea, alei lungi cu pini japonezi sau arțari pe stânga și pe dreapta care măresc suspansul și la final templul în toată splendoarea sa. Mie îmi plac toate templele, dar unul înconjurat de natură are un aer deosebit. În plus, găsești mereu acea liniște care îți umple bateriile numai uitându-te la vântul care leagănă crengile pinilor (da, cartea aceea). Aș fi stat
acolo până seară dacă nu aveam un itinerariu de respectat.
acolo până seară dacă nu aveam un itinerariu de respectat.
După cum am spus mai devreme, erau destul de mulți turiști prezenți, deci a fost gălăgios pe alocuri și aglomerat, dar cred că mereu poți găsi locuri mai puțin "populate" dacă ești perseverent. În poza din dreaptă am avut și niște rățuște care ne-au ținut companie, deși majoritatea preferau partea stânga a lacului. Nu se văd, dar cred că erau vreo câteva zeci. Eu le-am comparat cu căprioarele din Nara pentru că erau foarte prietenoase și veneau la tine dacă le dădeai de mâncare. Bănuiesc că și viețuitoarele iubesc templele la fel de mult ca mine.
Mai e un motiv pentru care voi ține mereu minte templul asta: de aici mi-am cumpărat un shuin-cho (朱印帖) un carnețel în care aduni sigilii și semnături scrise de preoții templelor pe care le vizitezi. Pe carnețel dai ceva bani, dar odată cumpărat sigiliul costă relativ puțin și e o amintire frumoasă și deosebită.
Când am înțeles că nu mai putem sta chiar deloc am căutat un restaurant unde să mâncăm de prânz. Prețurile sunt destul de piperate și singurul motiv pentru care ne-am oprit, în cele din urmă, undeva a fost pentru că vindeau soba din matcha. Au înțeles fetele după expresia mea facială că nu are rost să mai căutăm, eu de acolo nu m-aș fi clintit oricum. :))
În poza din dreapta se află minunata "Sansai matcha soba" soba cu tăieței din matcha și legume sălbatice.
Probabil știți că în Japonia există obiceiul ca pe 31 ianuarie să se mănânce soba împreună cu familia pentru a avea o viață lungă și sănătoasă. Eu am început să mănânc soba de pe 21 decembrie și de atunci nu m-am mai oprit. :))
De la restaurant ne-am dus direct la gară și am luat trenul până la 'Hase', în Kita-Kamakura, pentru a vizita Templul Kotokuin (高徳院) unde se află marele Buddha (大仏). Statuia este din bronz și măsoară aprox. 13 metri în înălțime. A durat cam zece ani să fie construită, dar se pare că a fost dărâmată de două ori în 1334 și 1369 din cauza vânturilor puternice. Nu există date exacte, dar a fost reconstruită undeva după sec. XV. Aude mi-a spus că se și poate urca în interior, dar dintr-un oarecare motiv costă incredibil de mult.
Statuia nu este doar un obiect turistic, dar și un important monument pentru Japonia, motiv pentru care templul e vizitat de foarte multă lume, indiferent de anotimp. Am auzit acolo mai multe limbi străine decât dacă m-aș fi aflat în Turnul Babel, după porunca divină.
Erau, de asemenea, și mulți japonezi care își ridicau proprii copii în bătaia fumului scos de la bețișoarele parfumate așezate în fața statuii, cred că pentru sănătate și urări de bine. Apoi, erau foarte mulți care se rugau în fața statuii și asta îi enervau pe turiști pentru că nu le ieșea poza bine. Asta m-a făcut să mă gândesc la ideea că, nefăcând, pentru o
secundă, diferențe în funcție de naționalitate, numai uitându-ne la scena aia ne-am fi dat seama că există o discrepanță între cei care nu mai conteneau să facă poze în timp ce vorbeau gălăgios și cei care erau acolo pentru a se ruga. Nu mă face să mă simt cu nimic mai bine faptul că și eu întru tot în a doua categorie, deși numai pe jumătate, îmi place liniștea.
După cum cădea umbra soarelui pe statuie am înțeles că dacă vrem să vedem apusul tocmai în Enoshima trebuie să pornim, neapărat, la drum. Mi-am luat sigiliul și am plecat.
De la Hașe până la Enoshima nu faci mult, cam 15 minute. Mi se pare foarte drăguț că la un moment dat vatmanul îți atrage atenția prin stație că pe stânga se poate vedea marea. De asta toți se înghesuie să prindă un spațiu bun de îndată ce se deschid ușile. Eu știam că mă duc pe plajă, așa că n-am văzut niciun sens în a răpi bucuria unui japonez care se întoarcea, probabil, obosit de la muncă.
Am ajuns, cum se zice în japoneză, chodo ii, adică tocmai la timp. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât ne-am dat seama cât de frumos se vede și muntele Fuji (富士山). Pozele îți tăie răsuflarea, cred că am făcut zeci ale aceluiași scenariu și tot nu mi se pare că sunt suficiente, pentru că fiecare poză e unică în felul ei. Eu am plecat de acolo o altă persoană, dar vă las pe voi să judecăți exact cât de impresionant, sau nu, a fost.
Mai multe poze o să puteți vedea în albumul de pe facebook!
