26 februarie 2014

京都おもてなし

 Mi-am dat seama că au trecut cam două săptămâni de când am postat ultima dată pe blog și vreau de mult timp să vă povestesc despre un eveniment la care am luat parte acum ceva vreme.
 Poți să mergi la multe evenimente prin Universitatea Waseda dacă ești student străin pentru că se primesc o mulțime de bilete gratuite. Fie că organizatorii își doresc puțină diversitate, fie că evenimentul în sine e dedicat străinilor din Japonia, ai ocazia să cunosti oameni noi, să vorbești în japoneză, să mergi în locuri noi, etc. 
 Așa am ajuns eu la unul numit "Ospitalitatea Kyoto-ului" ținut la Chinzanso Hotel, un loc minunat, foarte select și scump (dacă alegi să stai acolo), unde se organizează multe evenimente culturale datorită grădinii. 
 Eu am plecat cu o zi înainte să caut locul (îmi place să stiu exact unde merg) și am dat de el, cu greu, dar cum era intrarea principală arata foarte modern și select, cum am mai spus. La întoarcere, însă, am ales altă rută, și tocmai mă minunam de gardul și poarta frumoasă a locului misterios pe care nu-l puteam denumi (părea foarte tradițional) când portarul mă îndeamnă să intru, să mă uit mai bine, ba mai mult îmi dă și o mică hartă. Eram foarte curioasă de locul ăsta, dar când mă uit pe bucata de hârtie din mâna mea scria "Gradina Chinzanso Hotel". Așa am descoperit grădina, în care dacă intri ai impresia că te afli în Kyoto, prin grădina vreunui templu. Locul este renumit, am aflat eu după, pentru cele zece obiective marcate, binențeles, și pe hartă. Nu mi le amintesc pe toate, dar printre ele se numara: un copac vechi de 500 de ani (Goshinboku, ご神木), o pagodă cu trei etaje, o fântână, o lanternă de piatra păstrată minunat, cei șapte zei ai norocului, chiar și o cascadă. Voi atașa poze cu toate cele enumerate.
 Evenimentul în sine mi s-a părut foarte opulent, au fost mulți invitati de onoare (până și primarul Kyoto), reprezentații pentru public și multe discursuri, atât în engleză cât și în japoneză. 

Lanterna

 Pagoda cu trei etaje și bazinul de piatră adus de la Kyoto.

 Unul din cei șapte zei ai norocului











Preferatul meu, datorită anime-ului Inuyasha (犬夜叉). 

 Cu două maiko minunate (舞妓、gheișe în devenire)
 Au dansat ”Cele patru anotimpuri” (Kyo no shiki, 京の四季)

 Shamisen (三味線)
 Gion matsuri
 Randy sensei, profesor de ceai Urasenke, Kyoto
 La plecare

Până la postul următor!

15 februarie 2014

雪の女

 De ziua îndrăgostiților am avut o întâlnire cu muzica simfonică.  
 Am obținut, prin Universitatea Waseda, un bilet la un minunat concert aniversar de 200 ani, care a avut loc la NHK Hall, între Shibuya și Harajuku. Cu câteva ore bune înainte de a trebui să ies din casă mă uitam pe geam la fulgii de zăpadă care se hotărâseră să cadă tocmai atunci. Pentru o fracțiune de secundă mi-am zis că nu ies pe vremea asta, bătea și vântul, era frig, tot decorul mă trimitea cu gândul la un șemineu călduros și eu pierdută într-un fotoliu confortabil cu o cană de ceai în mână. N-a fost însă suficient să mă facă să pierd această ocazie minunată (în plus, m-am uitat puțin pe site-ul lor și am văzut că biletul meu costa 5.500 yen - aprox. 180 lei, nu mi-aș fi permis să merg dacă ar fi fost să-l cumpăr eu însămi).  
 Drumul până acolo a fost anevoios, vântul tot încerca să-mi fure umbrela, eu încercam s-o țin cu o mână pentru a mi-o încălzi pe cealaltă în buzunar, mă concentram continuu să nu-mi pierd echilibrul (alții au fost mai puțin norocoși) toate astea în timp ce mă uitam cu atenție să nu dau peste cineva de sub protecția umbrelei, acoperită de zăpadă.  
 Mi-au trebuit două minute să găsesc intrarea principală, pentru că este o clădire imensă, dar măcar nu am fost singura care bâjbâia  prin nămeți. La intrare le-am spus că sunt studentă și au știut imediat despre ce este vorba pentru că m-au trimis la un birou special unde mi-am primit numărul locului și un chestionar de completat la final. Este deja un obicei ca anumite universități să primească invitații gratuite la concertele de la NHK Hall pentru studenții străini și mă bucur că am avut ocazia să-mi spun părerea, una pozitivă, binenteles.
 Pozitia în sală a fost foarte bună, am avut noroc și nimeni nu s-a așezat în fața mea (au rămas multe scaune libere, cu siguranță din cauza vremii imprevizibile). Am avut parte și de o surpriză plăcută. Așteptăm să înceapă concertul când sala a început deodată să aplaude și eu mă uităm confuză spre scena care era încă neocupată. Motivul era un membru al familiei imperiale care tocmai își făcuse apariția la balcon, înconjurat, binenteles, de securitate. Din cauza asta mi-a fost și greu la început să-mi dau seama despre cine e vorba. Nici acum nu sunt foarte sigură, dar bănuiesc că a fost prințul Naruhito.   
 Orchestra a fost minunată, au cântat Simfonia nr.7 în D Minor și Simfonia nr. 8 în G Major a lui Antonín Dvořák dirijat de Neville Marriner, dirijor și violonistLa final a fost extrem de apreciat și aplaudat.
 A fost interzisă fotografierea de orice fel, deci nu am poze cu NHK Hall, dar în drum spre casă am făcut câteva cu peisajul. 


 
Natură moartă: 'Man under the tree'
 Harajuku
Harajuku 
 Takadanobaba

Până la postul următor!

8 februarie 2014

窓の雪

 8 februarie 2014 este o zi pe care japonezii și-o vor aminti întotdeauna. Ultima dată cand o ninsoare de asemenea intensitate s-a abătut asupra Tokyo-ului a fost acum aproximativ zece ani. În Romania suntem, cât de cât, obișnuiți cu viscole, fie că stăm în București sau Rădăuți. Aici nu! Ieri s-au difuzat avertismente în legătură cu vremea și autoritățile au îndemnat oamenii să rămână în casă pentru propria siguranță. Eu, româncă bine călită în ninsorile din sudul Moldovei am zis că nu pierd o zi de ceai pentru câțiva fulgi (dimineață erau într-adevăr numai câțiva). Am luat, împreună cu Saori san trenul până în Yokohama. Este și asta o aventura în sine: schimbi trenul de vreo două, trei ori, apoi iei autobuzul câteva stații bune, după care mergi vreo zece minute pe jos, printre niște străduțe foarte întortocheate pe care numai rutina te poate face să nu le uiți. De la stația de autobuz până acasă la sensei vremea începuse deja să se înrăutațească, tineam capul aplecat să nu-mi zboare căciula cu glugă cu tot. 
 Acasă la sensei, ca de obicei, douăzeci de minute zazen (座禅、stare meditativă) apoi câteva ore bune de ceai. După doua ore s-a gândit sensei să tragă puțin de shoji (障子、uși glisante de hârtie) pentru a putea vedea afară și pentru că se potrivea de minune cu decorul. Atunci mi-am dat seama că întoarcerea acasă ar putea să devină o problemă, mai ales că urma să mai stăm cam trei ore acolo, timp în care zăpada nu putea decât să se depună în continuare. Într-adevar, pe la trei și jumătate avea deja în jur de treizeci de centimetri înălțime și sensei suna la gară pentru a întreba dacă merg trenurile. Ăla a fost momentul în care am început să mă îngrijorez puțin. 
 La patru porneam toți cinci, șontâc, șontâc spre autobuz, care, în mod miraculos, era în circulatie. A fost o aventură printre (și nu pot să cred că folosesc cuvântul ăsta în Japonia) nămeți. După cinci minute aveam deja încălțărilem pline de zăpadă proaspătă și deși era puțin inconfortabil n-am putut să nu sar de bucurie pe aici, pe colo, bucurându-mă de sunetul zapezii sub presiunea ugg-silor (care e forma de plural la încălțările astea?:))). 
 Cu tot cu întârzieri, escale și iar întârzieri, o călătorie pe care o faci în mod normal într-o oră și jumătate a ajuns la una de trei ore.
 O mică observație, japonezii nu renunță la umbrelă nicicând, fie că-i ploaie, soare ori zăpadă, deși nu le-a fost de prea mare ajutor, vântul făcând imposibilă folosirea ei, lucru de care și-au dat și ei seama ulterior. 
 Titlul, pentru că mai mult ca sigur vă întrebați ce înseamnă, se citeste "mado no yuki" ('zăpada de la fereastră') și a fost gomei-ul ales de mine la finalul practicii de ceai. Ce inseamnă gomei (ご銘)?  După ce ai terminat de preparat ceaiul, gazda poate, sau nu, să ceară (în limbaj onorific, binențeles) unele obiecte folosite în timpul ceremoniei pentru a fi observate de aproape. Acest moment se numeste haiken (拝見, forma umilă a verbului miru (見る), a vedea. După ce se vorbește puțin despre obiecte, la sfârșit de tot se întreabă care este cuvântului (sau expresia) care crezi tu că exprimă cel mai bine sentimentul pe care ai vrut să-l transmiți prin bolul de ceai oferit oaspetelui. În funcție de anotimp, implicit vremea de afară (temperatură) florile de sezon, etc, gazda alege gomei-ul care exprimă cel mai bine cele spuse mai sus. Sunt nenumarate 'gomei' standard, folosite de toți practicanții de ceai, gândite și alese de marii sensei ai ceaiului, dar asta nu înseamnă că nu poți folosi unul propriu, original, creat de tine. Cel de sus nu este original, l-am ales pentru că s-a potrivit perfect cu vremea și chashitsu (茶室、camera de ceai) nostru cu vedere afară.
 Oare până când va ninge?

Priveliște de la terasă

Numai un fel din nenumăratele wagashi (和菓子, dulciuri tradiționale japoneze) gustate astăzi.
Usagi-chan (兎, iepuraș), 'rebotezat' de mine 'șoricel'.

Până la postul următor,
またね!

6 februarie 2014

 La numai câteva zile după minunata experiență sumo am mers să văd o piesă de teatru No. Personajul principal (shite kata) a fost interpretat de același sensei care ne-a făcut o demonstrație la cursul de cultură tradițională și despre care v-am povestit aici pe blog, atașând la final și un video cu o mică parte reprezentativă. Am fost plăcut surprinsă când am recunoscut acea mică parte spre finalul piese numai că de data asta într-un decor perfect.  
 Pentru cei care nu știu, No este o formă de teatru apărută în perioara Muromachi (1333-1568) cu o majoră influența asupra unor arte care s-au dezvoltat ulterior (kabuki, bunraku, etc) și asta pentru că No a supraviețuit intact în ciuda războaielor și a schimbărilor la care a fost supusă Japonia după perioada de izolare (post Edo). 
 Din păcate, folosirea oricăror dispozitive în timpul spectacolului a fost interzisă, dar am apucat să fac două, trei poze cu scena înainte ca totul să înceapă.  
 Câteva informații generale: spre deosebire de Kabuki, piesele No sunt mult mai lente și mai lungi. Totul se petrece în timp real, nu există pauză ori loc de greșit. Costumele sunt magnifice, îmi pare tare rău că nu am cum să va arăt asta, unele sunt vechi de ani și ani și, după cum vă puteți imagina, extrem de scumpe. Așezarea în scenă este cam aceeași indiferent de piesă: în dreapta stă corul (jiutai), în spate de tot asistenții (kohen) și în fața acestora muzicanții (hayashikata).  Instrumentele folosite sunt: tobă de mână mare (otsuzumi) și mică (kotsuzumi), flaut (fue) și toba normală pe care o știți și voi sub numele de taiko. Kohen sunt responsabili pentru aranjamentul în scenă (cară instrumentele și alte obiecte necesare) și, de asemenea, sunt responsabili de costumația personajului principal și secundar pe scenă (de obicei fiecare kata are un kohen). După cum am spus mai devreme, totul se întâmplă în timp real, nu cade cortina după un dans haotic al lui Izanagi (unul dintre zeii care a creat Japonia, conform legendei) ci la finalul reprezentației un kohen se ridica subtil din spatele scenei, se așează în spatele lui kata și începe să aranjeze costumația încercând să fie cât mai discret cu putință.  
 Obiectul reprezentativ al teatrului No îl constitue, binenteles, masca. Sunt aparent aproximativ șaizeci de feluri de măști, în funcție de personajul pus în scenă, dar toate exprimă același lucru: ambiguitate. Scopul este de a exprima prin mișcări ale corpului ceea ce chipul uman nu poate din spatele măștii care, descoperit, ar expune toate acestea cu ușurință.  
 Sunt și copii actori, și din câte am citit privilegiul aparține fiilor shite kata, adică personajului principal, un drept din naștere. Acesta va deveni la un moment dat shite kata, iar copiii lui vor fi la rândul lor kokata (copil actor).  
 O altă parte reprezentativă No este data de Kyogen, scurtă satiră (aproximativ 5-10 minute) pusă în scenă între două piese No. Am recunoscut cu bucurie unul studiat chiar la cursul  de literatura al doamnei profesoare Gheorghe. Cum limbajul No poate fi greu de înțeles și pentru japonezi (se vorbește aceeași japoneză care se vorbea și acum aproximativ 500 de ani) a fost un sentiment plăcut să știu exact despre ce este vorba. 
 Va las în compania puținelor poze 'furate' înaintea începerii spectacolului.  

Orice scenă No are în fundal desenat un pin, simbol al longevității. Acesta are, de asemenea, rolul de a purifica spațiul, folosit laolaltă de oameni si zei.


 La subsol puteai servi dulciuri și ceai, gratis.

Până la postul următor!