伏見稲荷神社

 Am ajuns într-un final să povestesc despre Inari Jinja. 

 A fost primul templu la care ne-am oprit în dimineața zilei de 17 martie. În japoneză există o expresie care se foloseste atunci când vrei să arăți ceva reprezentativ, specific acelui loc sau acelui lucru. Adică, așa cum aș începe eu "Daca e ceva caracteristic acestui templu, acela ar fi..." în japoneză s-ar spune "Jinja Inari to ieba (神社稲荷といえば)". De ce menționez asta? Simt că expresia asta se potrivește mănușă cu templul, pentru că reprezentativ locului sunt, binențeles, nenumăratele porți torii, aliniate apropiat pe zeci și zeci de metri. Este un adevărat spectacol vizual. 

 Se începe de la baza muntelui cu honden (本殿), templul principal și se merge până în vârful muntelui. În total, cam zece mii de porți. La intervale de aproximativ 15 minute în care urci continuu dai peste mici popasuri unde poți bea un ceai verde sau te poți odihni pe o băncuță înainte de-a porni iar la drum. În funcție de pasul fiecăruia, durează aproximativ patru ore să urci până în varf. Nu mi-aș fi dorit nimic mai mult, dar noi nu am apucat să facem călătoria asta.

 După ce ai vizitat patru, cinci temple înainte (fara să le pui la socoteală pe cele din Tokyo) te aștepți ca dimensiunile acestuia să fie, aproximativ, aceleași: clădira principală, grădina, eventual un mic muzeu, o oră cu totul. Nu îți spune nimeni că Inari se întinde pe versantul unui întreg munte. Cum noi trebuia să vedem Kinkakuji și Ryoan-ji în ziua aia, am căzut de acord că trebuie să abandonăm urcușul după o ora jumătate. Am promis și de data asta că mă întorc să-l duc până la capăt.

 Sunt mulți care vin la Inari Jinja tocmai pentru traseu, femei și bărbați în costum de antrenament urcând și coborând, încercând să evite marea de turiști fără să se oprească din ritm. Am văzut și bătrâni începând poate o ultimă aventura a vietii lor, una fără de îndoială remarcabilă. O bătrânică, în mod special, tocmai își începea drumul la baza muntelui când noi terminasem într-un final de coborît. Avea o plasă într-o mînă și bastonul în cealaltă și deși înainta cu greu părea hotărâtă să ajungă acolo unde își doreste. Sper că a reusit. 

 Porțile în sine sunt minunate. De unde începe, propriu-zis, calea dai de niște torii mai mari, mai înalte, cu o bază mai largă. Apoi, după o sută de metri, drumul se bifurcă (una pentru dus, alta pentru întors) și continui sub niște porți mai mici, mai apropiate și mai joase. Acestea se termină după altă sută de metri (cu aproximație, binențeles). Acolo au iesit cele mai frumoase poze, mai ales cu soarele jucându-se printre crăpături. De unde se termină acestea și până unde am mers noi au fost numai porți mari care se unesc iar (și tind să cred că sub forma asta duc până în vârful muntelui).

銀閣寺

 Kinkakuji vs. Ginkakuji. Care este diferența? Nu am intenția să fac nicio comparație între cele două, pentru că postul ăsta e despre Ginkakuji, sper numai ca la final să nu mai fie niciun dubiu în ce le priveste.

 Pentru cine numară, acesta este al patrulea obiectiv și ultimul din 16 martie. Am plănuit să vedem mult mai multe în ziua aia, dar toate templele (și castelele deopotrivă) își închid porțile ori la patru ori la cinci, așa că după asta rămâi cu foarte puține posibilități. Dacă ajungi girigiri, cum se spune în japoneză, adică la mustață, paznicul te anunță politicos că ai aproximativ treizeci de minute la dispoziție. Insuficient, după mine, dar îi înțeleg. 

 Înainte să mă uit pe vreo hartă sau pe internet credeam că Ginkakuji (銀閣寺、Pavilionul de Argint) și Kinkakuji (金閣寺, Pavilionul de Aur) se află în același loc, tocmai (mă gândeam eu) pentru a accentua diferența dintre cele două. Cât de mult mă bucur că nu e așa. În seara când eu și Dana am ajuns în Kyoto am stat de vorbă temeinic despre unde să mergem prima dată și abia atunci am vazut că Gin și Kin se află în capete opuse ale orașului. În situația în care te afli într-un loc turistic pentru o prea scurtă perioadă de timp, unde vrei să vizitezi multe obiective, eficient este să împarți orașul pe bucăți, strategic. Cu ochii pe prognoza meteo am decis să lăsăm nord-vestul pentru ziua cu soare (adică partea cu Pavilionul de Aur).

 Așa am ajuns noi, pe înserat și girigiri, la Ginkakuji (銀閣寺, Pavilionul de Argint). Cred că ați observat, privind ideogramele, că deși ultimele două caractere arată identic, prima este diferită: 金 și 銀, adică aur și argint. Până la urmă și în limba română, dacă le enumeri fără să te gândești tot în ordinea asta ajung, zic eu. Dani le încurca mereu, dar nu mi-a dat prin cap atunci să-i spun cum le-am memorat eu: "kin", vine de la "chin" adică e un chin să mă uit la Kinkakuji în lumina soarelui, o exagerare permisă pentru multiplele sacrificii făcute în demersul memorarii lor. Ce vreau să precizez este că nu, nu-l consider un chin deloc, dar cred că v-ați dat deja puțin seama că mie îmi place mai mult de Gin. Din cauza asta poate ar fi trebuit să vorbesc mai întâi despre Kin, dar vreau să păstrez cronologia evenimentelor.

南禅寺

 La Nanzenji ne-am oprit în drum spre Ginkakuji (銀閣寺) despre care o să vă vorbesc în postul următor. Ne-a inspirat pădurea din spatele templului, părea să se întindă la nesfârșit. Ne-am fi pierdut puțin pe cărări, dar se lăsa întunericul și vroiam neapărat să ajungem acolo unde ne propusesem, știam că nu mai avem când dacă ratam șansa. Nu sunt poze de foarte bună calitate și nici cele mai reprezentative, dar templul ăsta mi-a rămas întipărit în memorie, dintr-un oarecare motiv și vroiam neaparat să vi-l arăt și vouă. Îmi pare rău că pozele nu îi fac dreptate, însă.