能

 La numai câteva zile după minunata experiență sumo am mers să văd o piesă de teatru No. Personajul principal (shite kata) a fost interpretat de același sensei care ne-a făcut o demonstrație la cursul de cultură tradițională și despre care v-am povestit aici pe blog, atașând la final și un video cu o mică parte reprezentativă. Am fost plăcut surprinsă când am recunoscut acea mică parte spre finalul piese numai că de data asta într-un decor perfect.  

 Pentru cei care nu știu, No este o formă de teatru apărută în perioara Muromachi (1333-1568) cu o majoră influența asupra unor arte care s-au dezvoltat ulterior (kabuki, bunraku, etc) și asta pentru că No a supraviețuit intact în ciuda războaielor și a schimbărilor la care a fost supusă Japonia după perioada de izolare (post Edo). 

 Din păcate, folosirea oricăror dispozitive în timpul spectacolului a fost interzisă, dar am apucat să fac două, trei poze cu scena înainte ca totul să înceapă.  

 Câteva informații generale: spre deosebire de Kabuki, piesele No sunt mult mai lente și mai lungi. Totul se petrece în timp real, nu există pauză ori loc de greșit. Costumele sunt magnifice, îmi pare tare rău că nu am cum să va arăt asta, unele sunt vechi de ani și ani și, după cum vă puteți imagina, extrem de scumpe. Așezarea în scenă este cam aceeași indiferent de piesă: în dreapta stă corul (jiutai), în spate de tot asistenții (kohen) și în fața acestora muzicanții (hayashikata).  Instrumentele folosite sunt: tobă de mână mare (otsuzumi) și mică (kotsuzumi), flaut (fue) și toba normală pe care o știți și voi sub numele de taiko. Kohen sunt responsabili pentru aranjamentul în scenă (cară instrumentele și alte obiecte necesare) și, de asemenea, sunt responsabili de costumația personajului principal și secundar pe scenă (de obicei fiecare kata are un kohen). După cum am spus mai devreme, totul se întâmplă în timp real, nu cade cortina după un dans haotic al lui Izanagi (unul dintre zeii care a creat Japonia, conform legendei) ci la finalul reprezentației un kohen se ridica subtil din spatele scenei, se așează în spatele lui kata și începe să aranjeze costumația încercând să fie cât mai discret cu putință.  

 Obiectul reprezentativ al teatrului No îl constitue, binenteles, masca. Sunt aparent aproximativ șaizeci de feluri de măști, în funcție de personajul pus în scenă, dar toate exprimă același lucru: ambiguitate. Scopul este de a exprima prin mișcări ale corpului ceea ce chipul uman nu poate din spatele măștii care, descoperit, ar expune toate acestea cu ușurință.  

 Sunt și copii actori, și din câte am citit privilegiul aparține fiilor shite kata, adică personajului principal, un drept din naștere. Acesta va deveni la un moment dat shite kata, iar copiii lui vor fi la rândul lor kokata (copil actor).  

 O altă parte reprezentativă No este data de Kyogen, scurtă satiră (aproximativ 5-10 minute) pusă în scenă între două piese No. Am recunoscut cu bucurie unul studiat chiar la cursul  de literatura al doamnei profesoare Gheorghe. Cum limbajul No poate fi greu de înțeles și pentru japonezi (se vorbește aceeași japoneză care se vorbea și acum aproximativ 500 de ani) a fost un sentiment plăcut să știu exact despre ce este vorba. 

 Va las în compania puținelor poze 'furate' înaintea începerii spectacolului.  

Orice scenă No are în fundal desenat un pin, simbol al longevității. Acesta are, de asemenea, rolul de a purifica spațiul, folosit laolaltă de oameni si zei.

 La subsol puteai servi dulciuri și ceai, gratis.

Până la postul următor!