清水寺

 Kiyomizu-dera înseamnă în traducere liberă ”Templul cu apă pură” nume care provine de la râul ce curge prin apropiere și a fost ridicat în secolul opt. Pentru că e relativ aproape de Sanjusangendo am hotărât să mergem pe jos, deși ploua când am ieșit afară. Motivul pentru care l-am lăsat pe ultima zi este așezarea pe hartă. Noi ne orientam mereu după zonă, ce putem vedea acolo și câte obiective, mai ales când nu ai la dispozitie așa mult timp. Dar Kiyomizu-dera, situat în sud-estul Kyoto-ului este cam însingurat și am fi pierdut mult timp pe mijloacele de transport încercând să ajungem la el. Mă bucur însă că am reușit în cele din urmă, este totuși un templu cu o istorie bogată, care a concurat pentru titlul ”Cele sapte minuni ale lumii moderne”. 

 Clădirea templului este unică prin faptul ca a fost construită fără a fi nevoie de nici măcar un cui, iar astăzi pare să reziste la fel de bine ca în zilele Edo. Celebra terasă de lemn îți încearcă puțin curajul, mai ales că în ziua aia venise un grup foarte mare de chinezi și mi-era teamă că o sa cedeze pur și simplu sub propria greutate. (Și asta e o poveste în sine, eu și Dana ne-am întors privirea pentru o secundă în altă direcție când, deodată, am fost luate pe sus de sute de chinezi care veneau în valuri. Aproape instantaneu, toți care faceau poze la intrarea templului - inclusiv noi - au început să alerge în direcția opusă, spre templu).

Aproape toate pozele pe care le vedeți pe internet cu terasa sunt luate de pe altă terasă cu structură de metal situată undeva în stânga templului. Noi am făcut cu rândul, pentru că altfel este imposibil să te pozezi cu terasa principală, nu prea poti ruga pe cineva să aștepte două minute până ajungi tu în partea cealaltă. 

 Față în față cu terasa este o pagodă de unde se pot face poze mai în tihnă, deși fără un aparat bun nu iese mai lucru, distanța e destul de mare. Merită totuși încercat, chiar daca numai pentru a scăpa de aglomerație. Kiyomizu-dera este un templu foarte des vizitat.

 La coborâre poți să te purifici în apa care curge prin trei canale direct într-o mică fântână de piatră. Mă temeam că nu voi putea susține mizu shaku (nu asta îi e definiția în japoneză, dar pornind de la chashaku - polonicul de bambus pe care îl folosesc în ceremonia ceaiului pentru a lua apa - am hotărat sa-i spun „mizu shaku”, „shaku” sună puțin sec), coada era foarte lungă, dar am reușit fără probleme. 

 Ăsta a fost ultimul obiectiv din Kyoto, înainte să plecăm spre Nara, unde Alin, coleg la Sectia de Japoneză Unibuc și drag prieten ne aștepta ca o bună gazdă. Dar despre asta urmează să scriu de acum înainte.Până atunci, 

またね！＾＾