Am ajuns la Sanjusangendo în dimineața zilei de 20 martie, cu câteva ore înainte să plecăm spre Nara. Pentru că se află relativ aproape de stația principală Kyoto ne-am lăsat bagajele în gară la cheie și-am luat-o pe jos, aproximativ treizeci de minute. Am stat puțin pe gânduri dacă să intrăm sau nu, taxa era 600 yeni, aproape dublu față de unele temple sau altare șintoiste vizitate anterior, dar am hotărât în cele din urmă că merită, mai ales după ce ne documentasem puțin.
Numele este lung și greu de pronunțat, mai ales pentru prima dată, dar după ce observi kanji și afli ce înseamnă fiecare totul devine neobișnuit de ușor. San (trei), ju (zece), iar trei, gen (spațiu, gol), do (sală, spațiu de dimensiuni mari) în traducere libera „Templul cu treizeci și trei de spații între coloane”, cam 120 metri. Deși numele original este Rengeo-in, Sanjusangendo este cunoscut după numele lui popular, așa cum este cazul multor altor temple.
De îndată ce intri realizezi și de ce, pentru că sala este într-adevăr impunătoare. Înăuntru se află cele o mie de statui din lemn Kannon cu o mie de brațe, protejate de 28 de zeități plasate în fața acestora. Din păcate, în urma incendiului din 1249 numai 124 din o mie au putut fi salvate, colectia fiind întregită abia în secolul treisprezece. E foarte greu să-ți dai seama care sunt originalele și care sunt cele sculptate ulterior, când le vezi pe toate laolaltă par identice.
Templul are o regulă strictă în ceea ce privește facutul pozelor în interior (ba te avertizau că ți se cere camera, telefonul la ieșire pentru verificare) așa că nu am poze făcute cu mâna mea să pun pe blog, dar pe internet se găsesc o grămadă. Ăsta este unul dintre motivele pentru care nu văd rostul regulei în sine, este evident, de vreme ce internetul e plin de ele că cineva, cândva (profesionist sau nu) a făcut poze acolo și uite că nu s-au dezintegrat de la blitz. M-am revanșat în schimb la ieșire, am făcut cât de multe poze am putut.
Încă din epoca Edo pe veranda templului are loc anual Toshiya (通し矢) turneul de tras cu arcul, tocmai datorită spațiului mare, extins, care permite desfășurarea unui concurs de asemenea amploare. Cred ca este o adevărată bucurie pentru ochi să vezi un asemenea eveniment, dacă te nimeresti prin Kyoto în ianuarie.
Chiar și așa, noi ne-am bucurat de templu și în martie, iar chiar dacă a plouat puțin în ziua aia, măcar iese umbrela roșie în evidență (care a rămas la Osaka, sfârșitul calatoriei noastre, dar până acolo mai e).
Enjoy!
Sanjusangendo
Așa arată în interior
Edo
La scală
Până la postul următor,
またね！
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu