Nou și vechi

  Sunt foarte mândră de mine!
 Astăzi, și pentru prima data, am mers cu linia JR și metroul, singură. Asta nu-i mare lucru în București, e adevărat, însă în Tokyo se schimbă puțin lucrurile. Pentru cine nu știe, e de ajuns să vă uitați la o hartă cu magistralele lor pentru a înțelege.

 E adevărat, însă, că m-am speriat mai tare decât ar fi trebuit pentru că nu ai cum să te rătăcești, totul este logic și la îndemână: panouri puse la distanță de aproximativ 2 metri  în japoneză și engleză, plasme cu orice informație vrei, semnal sonor în japoneză și engleză. Apoi în tren este la fel: mini ecrane unde poți vedea informația necesară. Este adevărat, eu m-am dus cam departe și a trebui să folosesc și o linie privată, numită Den-en-toshi, dar dacă te interesezi pe google maps puțin înainte nu ar trebui să fie nicio problemă. Așadar: cinci stații de la Takadanobaba la Shibuya, încă 4 până la Sakurashinmachi. Cum n-am întâmpinat nicio problemă am ajuns foarte devreme, dar asta și pentru că de teamă să nu mă pierd și să întârzii la întâlnire am plecat cu o oră și jumătate înainte. M-am așezat frumos la o măsuță afară în față mc-ului și am așteptat răbdătoare admirând liniștea din partea asta a orașului, zonă unde stau eu poate fi destul de agitată, oamenii pe biciclete, oamenii alergând spre gurile de metrou, copiii în costumașe. 

 Am și făcut o poză la niște statui drăguțe aflate în apropiere. După cum se oprea lumea să se uite la ele și să facă poze erau destul de recente, poate puse acolo cu câteva zile înainte de ziua națională a vârstei.
 La 8:45 m-am întâlnit cu persoană în cauză și am plecat împreună spre Yokohama (cam la 35 km de Tokyo) la Moribe sensei, profesor de ceremonia japoneză a ceaiului sau chanoyu (茶の湯, apă pentru ceai). Tot drumul m-am bucurat ca un copil care merge la Disneyland: odată pentru că trecuseră trei săptămâni de la ultima practică, a doua oară pentru că era teritoriu nou. Cu mașina faci aproximativ 30 minute până acolo, cu trenul cam o oră și jumătate. Cred că ar fi interesantă și a două variantă, mereu mi-a plăcut să călătoresc cu trenul.

 Nu am să dau prea multe detalii despre ce s-a întâmplat la ceai, nu se obișnuiește, dar mi s-a permis la final să fac niște poze cu chashitsu (cameră de ceai), chabana și kakejiku (aranjamentul de flori și caligrafia) iar sensei chiar a fost de acord să facem o poză împreună. Toată fericirea asta a fost puțin sumbrită de faptul că am uitat complet să aduc o mică atenție ( în Japonia se obișnuiește să duci un cadou, cât de mic și nesemnificativ, atunci când mergi undeva în vizită pentru prima data). Dar asta e, vorba japonezului, nu ai ce-i face (しょうがない„).
 La întoarcere era să mă pierd la Shibuya, fluxul de oameni este incredibil acolo, te simți ca într-un mușuroi de furnici. Am mers pe bucăți, așteptând să mai treacă un șuvoi de sarari-man (salary man), și altul, și altul. Cred că am făcut 20 minute să traversez de la o magistrală la alta. Nu am putut să fac poze, era fizic imposibil, dar o să am ocazia să vă arăt despre ce e vorba cândva.
 În concluzie, a fost o zi perfectă, dar foarte obositoare. Am ajuns  să mă culc la o oră cu care ar fi de acord bunica, motiv pentru care scriu postul ăsta la 5 și jumătate dimineața.
 Va las cu niște poze promise din postul precedent.
Enjoy!

Următoarele sunt făcute în drum spre casă.

 Ba-na-naaaaa, în Shibuya. Poza asta e pentru Iulian.

 Intersecția de la Takadanobaba, stația de metrou cea mai aproape de zona unde stau eu.

Puteți observa ca sunt luminile aprinse, era în jur de ora 6 dar în Japonia se întunecă foarte repede. La 6:30 e deja bezna.

Poză făcută din tren, între Shinjuku și Takadanobaba (stații de metrou). 

Următorul post o să fie despre Harajuku (fetele costumate în chelnerite) si Akihabara.

またね＾＾