Vreau bicicleta!

  De când am ajuns râvnesc și eu la o bicicletă. Încă din România am început să mă uit pe diverse site-uri, să mă interesez în avans.

Cele mai des întâlnite și ieftine sunt așa-numitele "mama-chari" (stânga) deținute de majoritatea japonezilor. Cum una costă cam 10.000 yeni, în capul meu o bicicletă pentru copii venea mult mai puțin de atât. Însă, binențeles, socoteala de acasă nu se potriveste cu cea din târg.
În primul rând, am vizitat deja cel puțin 5 magazine de biciclete și de fiecare dată când intram într-unul mi se umplea sufletul de bucurie numai să ies la fel de dezamăgită. În al doilea rând, cea mai ieftină este în jur de 18.000 yeni  și în ciuda faptului că sunt extrem de tentată să scot imediat banii din portofel mă oprește mereu gândul că e prea scumpă să investesc atât doar pentru un an. Singura soluție care rămâne e să-mi iau una second-hand, însă nu prea am avut noroc sa găsesc vreun magazin pana acum.
Cum astăzi am luat-o frumos la picior spre Shinjuku, singurul lucru la care mă puteam gândi e cât de mult aș fi parcurs pe bicicletă.
Din păcate nu am poze din mica mea plimbare de azi, am uitat să iau telefonul cu mine și nu-mi pot încărca bateriile la aparat pentru că îmi trebuie transformator. Dar o să revanșez în postul următor.

Udon se soarbe cu încredere, este un compliment pentru bucătar.

În altă ordine de idei, îmi era poftă de ceva lichid și am intrat undeva să mănânc un udon (exemplu de udon, dreapta) care a fost de-li-cios. Iarăsi, vroiam sa fac poze la bolul imens și greu ori la inscripțiile de pe el, dar...Însa mi-a plăcut atât de mult acolo încât o să-l numesc "my special udon place" și de acum înainte intențtionez să devin un client fidel.