Uplink

　Astăzi am fost cu o prietenă la film.
  Am aflat zilele trecute, citind blogul Japonia noastra despre acest film independent numit "Ha-fu" (în japoneză: jumătate japonez, jumătate altă naționalitate) și cum mi-a plăcut prezentarea cinefila din mine a zis că trebuie neapărat să-l văd și eu. Recunosc, nu am vazut multe filme independente la viata mea și ăsta mi-a plăcut foarte mult, dar povestea mea e despre cinematograful care găzduiește astfel de ecranizări.

　Eu când spun cinematograf mă gândesc la cele din Romania: săli mari, scaune multe, numerotare pe rânduri, ecran imens. Am mers la aproximativ toate, cunosc textura scaunelor, numerotarea în funcție de sala, care sunt pentru avanpremiere (pentru că sunt mai spațioase), care sunt pentru filmele ce au rulat mult timp și sunt pe cale de a fi scoase din program, etc. Mă așteptam, deci, să vad ceva asemănător (chiar și fiind unul independent și, de obicei, cu un target mai mic). Cât mă bucur că m-am înșelat. De la Shibuya până la cinematograf am făcut aproximativ 10 minute. Am recunoscut intrarea din poza de pe site.

　Așadar, urcăm scările negre, ne oprit la recepție, cumpărăm biletele, primim și câte un voucher de 150 yeni pe care să-l folosim în cafeneaua din interiorul cinematografului (ne-am hotărât pe loc să-l folosim de îndată ce filmul se termină) și după indicațiile necesare urcăm la etajul doi, unde se difuza pelicula. În timpul ăsta mă tot uitam pe "bilet" pentru că nu scria niciun număr, serie, litera sau orice alt sistem complicat de numerotare, ci numai o cifra pe o bucată de carton plastifiat. Le înmânăm tipului care stă la intrare și înaintăm timide. După surpriza inițială stau puțin și măsor camera: dimensiuni micuțe, cu un aer intim, pereți negri, o masă scorojită dinadins, niște rafturi cu cărți în spate, poate 30 de scaune în total, primele doua rânduri cu fotolii, al treilea cu scaune din pânză cu cotiere și ultimele doua cu scaune din acelea înalte, ca la bar, dar tot din pânză cu cotiere. Mi-a plăcut la nebunie. Ecranul era suficient de mare cât să vezi cum trebuie din orice punct al camerei, dar destul de mic încât să nu trebuiască sa-ți miști capul dintr-o parte în alta ca să urmărești filmul, cum se întâmplă când merg în Romania la un film extrem de vânat și prind locuri în primele doua rânduri. Mă simt ca o pisica ce urmărește un ghemotoc de lână.

　În sală am fost 7 oameni, fără popcorn, miros de nachos ori sorbit zgomotos din suc. 87 minute de liniște deplină și deloc inconfortabile. Am simțit de parcă luam parte la ceva frumos, de parcă vedeam ceva deosebit, alături de oameni care „înțeleg” și văd dincolo de aparențe. Documentarul a fost emoționant. Poate prietena mea, fiind de asemenea "ha-fu" a reușit să se identifice cu multe dintre situațiile descrise acolo, dar nici eu nu pot spune ca nu mi-am șters câte-o lacrimă din când în când. V-aș recomanda să-l vedeți, dar aparent nu a apărut online încă. Sper numai să nu uitați să mai dați din când în când un google search.

　Atașez câteva poze făcute la repezeala, nu eram sigură dacă aveam voie sau nu.

 Combinație divină: matcha cu tiramisu

 Cafeneaua//Cofetăria/Restaurant și Soonae

Până la postul următor,

またね！