銀閣寺

 Kinkakuji vs. Ginkakuji. Care este diferența? Nu am intenția să fac nicio comparație între cele două, pentru că postul ăsta e despre Ginkakuji, sper numai ca la final să nu mai fie niciun dubiu în ce le priveste.

 Pentru cine numară, acesta este al patrulea obiectiv și ultimul din 16 martie. Am plănuit să vedem mult mai multe în ziua aia, dar toate templele (și castelele deopotrivă) își închid porțile ori la patru ori la cinci, așa că după asta rămâi cu foarte puține posibilități. Dacă ajungi girigiri, cum se spune în japoneză, adică la mustață, paznicul te anunță politicos că ai aproximativ treizeci de minute la dispoziție. Insuficient, după mine, dar îi înțeleg. 

 Înainte să mă uit pe vreo hartă sau pe internet credeam că Ginkakuji (銀閣寺、Pavilionul de Argint) și Kinkakuji (金閣寺, Pavilionul de Aur) se află în același loc, tocmai (mă gândeam eu) pentru a accentua diferența dintre cele două. Cât de mult mă bucur că nu e așa. În seara când eu și Dana am ajuns în Kyoto am stat de vorbă temeinic despre unde să mergem prima dată și abia atunci am vazut că Gin și Kin se află în capete opuse ale orașului. În situația în care te afli într-un loc turistic pentru o prea scurtă perioadă de timp, unde vrei să vizitezi multe obiective, eficient este să împarți orașul pe bucăți, strategic. Cu ochii pe prognoza meteo am decis să lăsăm nord-vestul pentru ziua cu soare (adică partea cu Pavilionul de Aur).

 Așa am ajuns noi, pe înserat și girigiri, la Ginkakuji (銀閣寺, Pavilionul de Argint). Cred că ați observat, privind ideogramele, că deși ultimele două caractere arată identic, prima este diferită: 金 și 銀, adică aur și argint. Până la urmă și în limba română, dacă le enumeri fără să te gândești tot în ordinea asta ajung, zic eu. Dani le încurca mereu, dar nu mi-a dat prin cap atunci să-i spun cum le-am memorat eu: "kin", vine de la "chin" adică e un chin să mă uit la Kinkakuji în lumina soarelui, o exagerare permisă pentru multiplele sacrificii făcute în demersul memorarii lor. Ce vreau să precizez este că nu, nu-l consider un chin deloc, dar cred că v-ați dat deja puțin seama că mie îmi place mai mult de Gin. Din cauza asta poate ar fi trebuit să vorbesc mai întâi despre Kin, dar vreau să păstrez cronologia evenimentelor.

 Am ajuns, așadar, la 16:40 și, cum am menționat, ni s-a atras atenția că avem mai puțin de jumătate de oră. Eu, care mă uit (pe mine) prin grădinile alea minunate, cu pietre și copaci oglindiți în apă (vorba Margăi) am spus un "da" trist. La poartă am întrebat (cum aveam să fac aproape la fiecare templu) unde pot merge cu carnețelul meu (shuuin-cho, despre care am vorbit în postul Kamakura) pentru a mi se pune sigiliul templului și, pentru că la plecare avea să fie deja închis, l-am lăsat la poartă, am luat un număr de ordine (3) și spre ieșire mă aștepta frumos, rezemat de geam. 

 Altă neînțelegere pe care mi-am clarificat-o: am crezut că movila de pietris care îl reprezintă pe Muntele Fuji se afla la Ryoanji (voi vorbi mai incolo despre el), dar nu, a fost mereu la Ginkakuji, "legat" de 'gradina' de nisip. N-am avut timp să caut înțelesuri în ea, am plecat cu promisiunea că mă mai duc o dată. 

 Locul nu este foarte mare și cu toate astea am tras cât am putut de timp, m-am imaginat făcând ceai acolo, pe terasa de lemn care dă spre grădină. Partea frumoasă a faptului că ajungi la temple pe ultima sută de metri e că te poți bucura în liniște...de liniște, în timpul care ți-a rămas. Este un consens la mijloc, dar se potriveste de minute cu proverbul "Ichi go, ichi e" (despre care am vorbit aici)

 Templul, împotriva denumirii sale, nu este lăcuit cu foiță de argint (ca fratele lui), deși asta a fost intenția de la bun început, adică perioada Muromachi (1337-1573). Părerea mea este că își merită, însă, numele poate mai mult decât Kinkakuji. Într-o poză pe care am găsit-o pe internet, cu scopul de a vă arăta la ce mă refer, se vede clar reflecția pavilionului în apa, care capătă o strălucire argintie. Poate acest lucru nici nu se observă dacă nu faci poza în anotimpul potrivit sau din unghiul potrivit, dar tocmai asta îl face cu atât mai deosebit. Kinkakuji își poartă măreția fățis, Ginkakuji te păcălește, te pune la încercare, te lasă s-o descoperi și ca răsplată și se arată cu adevarat. Este cea mai frumoasă metaforă pe care o atribui caracterului uman și în momentul acela de epifanie a fost de parcă cineva m-a lovit în moalele capului. A fost magnific!

 La ieșire m-am răsplătit cu un shu-kurimu (de la choux a la creme) cu gust de matcha, binențeles, ca orice iubitor de ceai verde pierdut pe propriul drum (茶道).

 Și la final nu vă mai întreb dacă ați înțeles diferența de nume dintre cele două pentru că sunt sigura că n-o sa le mai încurcați.

 Shu-kuri-mu

 Poza!

Data viitoare voi vorbi despre Inari Jinja.

またね！