伏見稲荷神社

 Am ajuns într-un final să povestesc despre Inari Jinja. 

 A fost primul templu la care ne-am oprit în dimineața zilei de 17 martie. În japoneză există o expresie care se foloseste atunci când vrei să arăți ceva reprezentativ, specific acelui loc sau acelui lucru. Adică, așa cum aș începe eu "Daca e ceva caracteristic acestui templu, acela ar fi..." în japoneză s-ar spune "Jinja Inari to ieba (神社稲荷といえば)". De ce menționez asta? Simt că expresia asta se potrivește mănușă cu templul, pentru că reprezentativ locului sunt, binențeles, nenumăratele porți torii, aliniate apropiat pe zeci și zeci de metri. Este un adevărat spectacol vizual. 

 Se începe de la baza muntelui cu honden (本殿), templul principal și se merge până în vârful muntelui. În total, cam zece mii de porți. La intervale de aproximativ 15 minute în care urci continuu dai peste mici popasuri unde poți bea un ceai verde sau te poți odihni pe o băncuță înainte de-a porni iar la drum. În funcție de pasul fiecăruia, durează aproximativ patru ore să urci până în varf. Nu mi-aș fi dorit nimic mai mult, dar noi nu am apucat să facem călătoria asta.

 După ce ai vizitat patru, cinci temple înainte (fara să le pui la socoteală pe cele din Tokyo) te aștepți ca dimensiunile acestuia să fie, aproximativ, aceleași: clădira principală, grădina, eventual un mic muzeu, o oră cu totul. Nu îți spune nimeni că Inari se întinde pe versantul unui întreg munte. Cum noi trebuia să vedem Kinkakuji și Ryoan-ji în ziua aia, am căzut de acord că trebuie să abandonăm urcușul după o ora jumătate. Am promis și de data asta că mă întorc să-l duc până la capăt.

 Sunt mulți care vin la Inari Jinja tocmai pentru traseu, femei și bărbați în costum de antrenament urcând și coborând, încercând să evite marea de turiști fără să se oprească din ritm. Am văzut și bătrâni începând poate o ultimă aventura a vietii lor, una fără de îndoială remarcabilă. O bătrânică, în mod special, tocmai își începea drumul la baza muntelui când noi terminasem într-un final de coborît. Avea o plasă într-o mînă și bastonul în cealaltă și deși înainta cu greu părea hotărâtă să ajungă acolo unde își doreste. Sper că a reusit. 

 Porțile în sine sunt minunate. De unde începe, propriu-zis, calea dai de niște torii mai mari, mai înalte, cu o bază mai largă. Apoi, după o sută de metri, drumul se bifurcă (una pentru dus, alta pentru întors) și continui sub niște porți mai mici, mai apropiate și mai joase. Acestea se termină după altă sută de metri (cu aproximație, binențeles). Acolo au iesit cele mai frumoase poze, mai ales cu soarele jucându-se printre crăpături. De unde se termină acestea și până unde am mers noi au fost numai porți mari care se unesc iar (și tind să cred că sub forma asta duc până în vârful muntelui).

 Torii sunt făcute din lemn masiv. Ne-am dat seama de asta când vedeam cate una mai șubredă, care fără îndoială avea să fie înlocuită mai devreme sau mai tarziu. Porțile sunt, de fapt, donații din partea companiilor, oamenilor pentru ca afacerea să meargă bine, pentru sănătate în familie, în semn de mulțumire s.a.m.d. De altfel, scrie pe ele cu tuș negru de cine au fost donate. Care au o culoare roșie mai aprinsă sunt noi. Pe toate, însă, este scris cuvantul "ofrandă" citit de la dreapta la stânga (Hōnō, 奉納). Acolo unde întâlnești un mic spațiu liber înseamnă că urmează să fie pusă o poartă nouă. Este un asemenea gol pe calea cu porți mai mici, unde eu și Dana ne-am facut poze reciproc cu telefonul (vroiam s-o punem ca poză de profil) numai să realizăm la ryokan (hotel în stil tradițional) faptul că telefonul era de fapt camera de pe care nu puteam scoate poza fără acces la un laptop. Detalii...

Este greu să prinzi un moment de poză bună acolo, sunt foarte multi turiști, dar cu puțină răbdare reușești. Am făcut, sper, pentru sufletul tuturor.

Enjoy!

 Unde începe propriu-zis calea

 În față puteți vedea cum se bifurcă.

 Vulpea este animalul ocrotitor al templului, deci o găsiți în forma de statui de piatră sau ema, acele tăblițe de lemn pe care se scriu dorințele.

Eu si Dana

Următorul post va fi despre Kinkaku-ji.

またね！