Iau o scurtă pauză de la poveștile despre Kyoto pentru a vă spune câte ceva referitor la ”Marele Festival al Primăverii ” ce are loc în fiecare an la Templul Meiji din Tokyo.
De Golden Week (o serie de sărbători legale consecutive) toată lumea pleacă în vacanță pe unde apucă. Este bătaie pe bilete de shinkansen (tren de mare viteză), bataie pe bilete de avion, bătaie pe rezervări la hotel, ryokan, etc. Pentru cei mai puțin norocoși se găsesc, însă, nenumărate evenimente la care se poate participa chiar în Tokyo.
Un exemplu ar fi ”Haru no Taisai”, festivalul de care vă spuneam mai devreme, și care se desfăsoară pe parcursul a cinci zile (29 aprilie - 3 mai), deși eu am participat numai pe 2 și 3 mai, iar judecând după amploarea lor acestea par cele mai importante.
Pe 2 mai am urmărit două momente muzicale ”sankyoku” (trei instrumente, 三曲) care, după cum spune și numele include trei instrumente tradiționale: koto, sangen (ori ”shamisen”) și shakuhachi (în poză, de la stânga, la dreapta).
Cred că dintre toate mă impresionează cel mai mult
”sangen” pentru forma elegantă a instrumentului și mai ales sunetul distinct pe care îl scot corzile la atingerea de bachi (o plăcuță de lemn cu care lovești ușor corzile). Îmi amintesc numai unul dintre cântece ”Sakuragawa”originar din zona Kansai (Osaka).
De 3 mai, fiind și ultima zi, spectacolul a fost și mai mare. Mi-am delectat auzul și văzul cu două piese de dans tradițional japonez în stil ”Hogaku” și ”Hobu”.
Etimologic vorbind ”Hogaku”(邦楽) înseamnă exact ”muzică japoneză” și ca formă literară a apărut după 1600 (Epoca Edo). Piesa pe care am vazut-o eu se numește ”Urashima” (浦島) și povestește legenda lui Urashima Taro, un pescar ce salvează o broască testoasă care era chinuită de niște copii. Broscuța se dovedește a fi însăși fiica împăratului mărilor care vrea să-i mulțumească lui Urashima pentru fapta lui bună și îl cheamă în adâncurile pământului, unde stă pentru o scurtă perioadă de timp. La întoarcere, însă, realizează că trecuseră, de fapt, nici mai mult, nici mai puțin de 300 de ani.
L-am filmat în trei părți, tocmai ca să delimitez cele trei perioade: când e pescar (are ca recuzită un băț de bambus) când e sub apă (reprezentat de jocul cu evantaie) și când e bătrân (citind povestea mai în amănunt o să aflați că prințesa îi daruiește la plecare o cutie pe care îl roagă să n-o deschidă, sfat pe care el nu-l urmează, binențeles, iar când o deschide este împovărat de bătrânețe). Dacă vă uitați cu atenție în partea a treia, momentul se vede foarte bine.
Mi-a plăcut în mod excepțional al doilea dans ”Shima no senzai” (島の千歳) în stil ”hobu”(mișcări circulare, după care se menține o pozitie nemișcată pentru câteva secunde), ”Shima no senzai” fiind un poem scris în 1904 de Kineya Kangoro care descrie dansul unui cocor în razele soarelui ce tocmai răsare. A fost prima dată când am văzut ceva atât de spectaculos, atât de aproape, într-un scenariu deosebit, sub cer senin brazdat de câte o adiere de vânt care aducea și ducea cu el câte un strigăt de pasăre.
Am filmat și pentru voi, deși îmi tremură mâna pe alocuri pentru că nu mă înduram să-mi iau ochii de la făptura aia cu față de lapte.
Nu este altă costumație, ăsta e kimono-ul de sub roba roșie
Kimono-urile ceremoniale au sume foarte extravagante
În spate, acolo unde se vede umbrela roșie avea loc o ceremonie de căsătorie (au fost cel puțin cinci )
Pentru VIDEO aici.
La final m-am strecurat să le fac o poză mirilor care tocmai terminau ceremonia tradițională.
Preoții templului le urează cele de bine.
Poarta torii care duce spre templu (cea mai importantă dintre ele).
Până la postul următor,
またね！
Thank you so much. Though it's gotta be a bit strange not to understand a word I say in there (except for the Japanese ones).
RăspundețiȘtergereI'll take a look at your blog.