竜安寺

 Mulți m-au întrebat, după călătoria mea de o săptămână prin cele mai vechi și mai deosebite orașe ale Japoniei (Kyoto-Nara-Osaka) unde mi-a plăcut cel mai mult. Nu m-aș putea hotărî nici acum asupra unui singur loc, dar în Kyoto cel mai tare mi-a bucurat sufletul Ginkakuji, Fushimi Inari și Ryoanji. Despre primele două v-am povestit deja în articolele anterioare, așa că azi o să vorbesc puțin despre al treilea.

 Ryoanji este relativ aproape de Kinkakuji, noi am mers pe jos cam jumătate de oră și nici nu pot spune că ne-am grăbit foarte tare. Încă agitată după aglomerația de la Pavilionul de Aur de abia asteptam sa mă așez pe veranda aia la care mă uitasem de atâtea ori în poze și să stau, pur și simplu, să admir, ar spune poate cineva, niște pietre. Pentru că da, așa cum porțile roșii sunt reprezentative templului Inari așa și grădina de pietre (kare-sansui) este reprezentativă templului Ryoanji. Intr-adevar, sunt foarte multe temple unde poți admira astfel de grădini, dar nu se concentrează exclusiv asupra acestui aspect, ci fac mai degrabă parte din peisaj, din întreg. Kare-sansui de la Ryoanji, însă, definește locul în sine și mulți vin aici special pentru a medita, pentru a încerca să descrifreze tainele acestei grădini în care se spune că s-ar regăsi toate răspunsurile lumii.

 De abia așteptam să ajung pentru că citisem pe internet despre acest aspect misterios al grădinii care nu îți „arată” decât paisprezece pietre din cincisprezece (câte sunt în total), însă dacă reușești totuși s-o descoperi pe a cincisprezecea înseamnă că esti un om luminat, înțelept. În vanitatea mea vroiam s-o descopăr pe ultima. Credeam, însă, că nu are deloc formă fizică ci este mai degrabă o problemă de imaginație. 

 La intrare te descalți, îți lași încălțările pe un suport de lemn și intri, sfios, pregătit, nepregătit cu privirea înainte. Mi-era teamă să privesc la început, să nu fiu dezamăgită și tot amânam momentul când aud dintr-o dată un japonez spunând pe un ton dezamăgitor: ”見えないなぁ！” (Nu văd nimic). Cumva mi-a dat curaj și mi-am ridicat într-un final privirea. Am stat mult uităndu-mă la pietre. Ca așezare în spațiu sunt grupate în trei părți: un grup de cinci pietre, două grupuri a câte trei pietre și încă două a câte două pietre. Paisprezece se vad liber cu ochiul liber, sigur, la început îți ia ceva până le numeri pe toate de teamă să nu sari vreuna.  Am stat pe veranda aia cam o jumătate de oră, uitându-ne, căutand, întrebandu-ne alături de japonezi unde ar putea fi. N-am văzut nimic. La un moment dat începusem să propun obiecte dubioase ce mai intrau prin cadru. Când am hotărât în sfârșit să plecăm (nu poți sta prea mult pentru că templul este vizitat de mulți turiști iar veranda nu permite accesul a mai mult de treizeci de persoane așezate pe două trepte paralele) îmi amintesc că Dana s-a ridicat prima și am înteles după reacția ei că o văzuse și pe a cincisprezecea, nu era deci invizibilă. Nu am înteles atunci rostul acelei zicale fiind mult prea fericită că am văzut-o înainte să plec.

 O înțeleg acum. Grădina are cincisprezece pietre și, da, din picioare se vad cu ochiul liber. Nu ăsta e scopul însă. În primul rând aceasta trebuie admirată șezând. În al doilea rând, e aranjată în asemenea fel încât, dacă ești în partea stângă n-o poți vedea pe a cincisprezecea ascunsă după o piatra în direcția opusă. Dacă ești așezat în partea dreaptă nu poti vedea a cincisprezecea piatră de pe partea stângă. Nici daca stai în centru nu reușesti să vezi mare lucru. Tocmai în asta stă cheia. Știi ca sunt cincisprezece pietre, dar nu poți vedea decât paisprezece. Vezi numai ce este evident, ce poți confirma cu proprii ochi, deși, poate, după poziționarea lor ai fi putut deduce unde se află ultima piatră, ai fi putut crede.

 Nu am reușit să văd ce trebuia văzut și poate vă întrebati de ce este, atunci, printre locurile mele preferate. Întotdeauna aleg un loc după starea mea de spirit, după cum mă face să mă simt. A fost foarte pașnic.
Nu cred că este menit să mergi de doua ori la Ryoanji, poziția pietrelor nu se schimbă niciodată, din câte stiu eu, iar odată ce ai văzut cum sunt poziționate pietrele nu mai este nimic de descoperit, poate. Dar mi-ar plăcea să mai merg odată, altadată, când poate o să mi se pară c-o văd, iar, pentru prima dată și-o să am ce să descoper.

  Povestea bazinului de apă este una foarte interesantă. Deși are formă rotundă la exterior în centru este pătrat. Nu se vede foarte bine, dar pe laterale sunt scriși patru kanji care nu au înțeles de sine stătător însă combinat fiecare cu ideograma ”kuchi” (gura) adică pătratul din centru devine fiecare un kanji cu sens. Aceste patru ideograme formează o zicală budistă.

五, 隹, 止, 矢 și 口 formează”吾, 唯, 足, 知” care se citesc ”Ware tada taru shiru”. În traducere liberă înseamnă ”Mă mulțumesc cu ce am”.

Am zis că merită să-mi trăiesc viața cu acest aspect în minte, așa că acum îl port mereu cu mine.

 O poză luată de pe internet, din perioada cireșilor care arată grădina pe de-a-ntregul.

Până la postul următor.

またね！