祇園

Haideți să vă spun cum n-am apucat să vizităm noi Gion, căci despre el aș vrea să scriu azi puțin.

După ora patru sau cinci nu prea mai ai șanse să vizitezi vreun templu, altar șintoist ori castel, toate își închid porțile deodată și de altfel poate fi și puțin șocant modul ăsta brusc în care orașul trece de la un furnicar plin de turiști și magazine cu omiyage (suveniruri) la unul de parcă ar fi părăsit. Asta dacă nu știi ce să vizitezi după lăsatul serii, cum este și exemplul faimosului „district al gheișelor” Gion. N-a vrut însă cu niciun chip să ni se dezvăluie și nouă, adică mie si Danei. Motivul e simplu și demn de luat în râs, dar eu vreau să cred că au fost totuși niște forțe la mijloc de care n-am avut noi habar: nu l-am găsit. Dacă nu mă înșeală memoria am avut trei încercări în zile diferite. 

În prima seară GPS-ul ne-a dus într-o fundătură unde era așa de întuneric de nu vedeai nici persoana din fața ta. Mi-o amintesc pe Dana cu telefonul în mână urmând traseul și eu sperând, în ciuda tăcerii de mormânt din jur, ca după următorul colț Gion să apară din neant cu restaurante, gheișe și lumini. Nu a fost așa, binențeles, aparent „fugărisem” după un restaurant cu un nume neinspirat. Ne-am dus, în aceeasi seară, în partea bună a orașului de data asta, am traversat și podul minunat (ăsta ne era marele punct de reper) și totuși Gion, încăpățânat peste măsură, ne-a rămas ascuns vederii. În tot acest timp primeam mesaje de la un prieten al Danei cu impresii minunate de pe strada aia magnifică la care noi două visam deja cu ochii deschiși: „Wow, tocmai ce a trecut o gheișă pe lângă mine” sau „Sunt o grămadă de restaurante deschise” în condițiile în care ne era o foame de lup. Ne-am dat bătute pe la zece noaptea și ne-am întors cu coada între picioare la ryokan și pline de bătături. Primul lucru a fost să confirmăm locația, să vedem dacă locul de unde tocmai veniserăm noi era cel corect și, spre surprinderea neplăcută a amândurora, era. Asta înseamnă că noi ne învârtiserăm aproape două ore în jurul cozii, fapt care trezește în mine un fel de supărare ce mă duce cu gândul la mamaie când oftează.

A doua seară ne-am dus iar, de data asta cu și mai multă îndârjire și pregătite să avem o experiență de două ori mai frumoasă, ca să recuperăm pentru cea precedentă. În asta stă dovada că uneori nu contează cât de determinat ești, dacă Gion nu vrea să ți se arate, nu ți se arată. Am dat de o străduță lată de un metru, fără gheișe, dar cu câteva restaurante care ne-au făcut să ne îndoim de autenticitatea locului, dar până la urmă am cazut de acord că nu, nu era Gion ci probabil vreo alee ce semăna teribil, dar la scală mult mai mică. Aveam cu noi o poză de-o foloseam pe post de comparație și după forma lampioanelor era induscutabil altă mâncare de pește. Am plecat acasă tare dezamăgite, dar măcar aveam niște poze făcute „în cartier”. Am zis că daca avem timp mai tragem o fugă a doua zi, înainte să pornim spre Nara, dar de abia am reusit să vedem Kiyomizudera si Sanjusangendo (despre care voi vorbi în articolele urmatoare) d-apoi să ne învărtim iar ca niște curci bete în varianta noastră de Atlantis.

Îmi dau acum seama exact cât de aproape trebuie să fi fost de Gion dacă noi am reusit să vedem tot cartierul în cautarea lui mai puțin cea mai faimoasă stradă și, de altfel, punctul de atracție principal. 

Nu știu unde sunt cu numaratoarea, dar îl adaug și pe acesta pe lista obiectivelor pe care mi-aș dori să le (re)văd.

Pozele care urmează sunt trase de păr, dar de, ăsta-i Gion al meu.

Enjoy!