Sky Tree și Asakusa

În ultimul post vă spuneam că urmează o călătorie prin Harajuku, dar în schimb o să vă plimb puțin prin Asakusa și o să vă arăt vestitul Sky Tree, cel mai înalt edificiu din lume, cu o înălțime de 634 metri. Principalul motiv pentru care m-am răzgândit pe ultima sută de metri este Ana, o româncă londoneză care studiază în același program cu mine. Într-adevăr, Harajuku este destul de aproape de zona în care locuiesc eu, ca atare aș putea merge oricând și fără prea mare dificultate. Așadar fiți fără grijă, o sa vedeți și cum arată cartierul chelnerițelor costumate.

Prima oprire a fost Sky Tree. Din păcate, nu am reușit să ne urcăm (deși eram hotărâtă să-mi înving teama de înălțimi) dar fiindcă eram cu toții presați de program nu am putut aștepta până la patru după-amiază, ora la care s-ar fi putut. Ne-am mulțumit așadar cu câteva poze în fața acestuia. Pentru că ne-am trezit deodată cu o oră de pierdut timpul am hotărât să ne despărțim în mici grupuri și să ne plimbăm de capul nostru până la ora întâlnirii. Cam toată lumea ar fi vrut sa mâncăm undeva, dar mall-ul era neîncăpător. Nu, nu mă refer la înghesuiala din Obor sau la cea din Carrefour când se apropie sărbătorile, ci la una în care zeci de oameni stau la cozi cu orele pentru a putea ocupa o masa într-un restaurant doar pentru ca e duminică și așa se face. A fost o experiență nu tocmai plăcută, oameni care mișunau peste tot sau dădeau peste tine cu nonșalanță, ocupându-ți și micul spațiu în care ți-ai permis să-ți tragi sufletul. Până la urmă ne-am luat câte un hotdog pe care l-am mâncat în picioare. 

Cuplu care distra mulțimea în fața turnului.

Asakusa, zona din Tokyo recunoscută pentru templul Senso-ji și lanterna de dimensiuni foarte mari care te întâmpină de obicei la poartă (acum era în proces de curățare) a fost la fel de aglomerată. Mi-ar fi plăcut să-mi holbez ochii la toate tarabele acelea de pe margine cu tot felul de bunătăți și suveniruri, dar a fost imposibil. În condițiile acelea m-am mulțumit ca nu m-am rătăcit și am reușit să stau aproape de grup. 

La intrarea în templul propriu-zis la fel de aglomerat: zeci de oameni veniți să se roage, să arunce monezi de cinci yeni în fântâna de la intrare (în japoneza se spune go en și e considerată o monedă norocoasă), să se purifice înainte să urce scările templului, să arunce iar monezi (tot de cinci yeni) lui bothisattva Kannon sau (dacă au curaj) să-și cumpere un o-mikuji (o bucată de hârtie pe care ți-e scris norocul sau ghinionul). Spun dacă ai curaj pentru ca japonezii sunt extrem de superstițioși iar uneori se întâmplă să-ți pice si una cu "dai-kyo", adică ghinion mare.

Cum se procedează: plătești 100 yeni, scuturi recipientul de lemn până cade un mic băț pe care e scris un număr. Cauți apoi căsuța corespunzătoare numărului respectiv: înăuntru se afla o-mikuji pe care l-ai extras tu.

Eu, ca niciodată, am fost norocoasă, am primit "dai-kichi" adică mare binecuvântare unde, conform spuselor, ar trebui să și se îndeplinească orice dorință, până și cea nerostită.

La final, însă, am tras o concluzie dură: nu mai ies duminica nicăieri, nu-i pentru mine. 

Nu este lanterna de care vă vorbeam, dar și aceasta are dimensiuni considerabile. 

Panoramă de pe terasa mall-ului.

Cu Akari san, ghidul nostru. (Akari înseamnă lumină în japoneză
și i se potrivește de minune, e toată numai un zâmbet)

Clădire în Asakusa

Asakusa

Magazin de îmbrăcăminte tradițională japoneză

Nou și vechi

  Sunt foarte mândră de mine!
 Astăzi, și pentru prima data, am mers cu linia JR și metroul, singură. Asta nu-i mare lucru în București, e adevărat, însă în Tokyo se schimbă puțin lucrurile. Pentru cine nu știe, e de ajuns să vă uitați la o hartă cu magistralele lor pentru a înțelege.

 E adevărat, însă, că m-am speriat mai tare decât ar fi trebuit pentru că nu ai cum să te rătăcești, totul este logic și la îndemână: panouri puse la distanță de aproximativ 2 metri  în japoneză și engleză, plasme cu orice informație vrei, semnal sonor în japoneză și engleză. Apoi în tren este la fel: mini ecrane unde poți vedea informația necesară. Este adevărat, eu m-am dus cam departe și a trebui să folosesc și o linie privată, numită Den-en-toshi, dar dacă te interesezi pe google maps puțin înainte nu ar trebui să fie nicio problemă. Așadar: cinci stații de la Takadanobaba la Shibuya, încă 4 până la Sakurashinmachi. Cum n-am întâmpinat nicio problemă am ajuns foarte devreme, dar asta și pentru că de teamă să nu mă pierd și să întârzii la întâlnire am plecat cu o oră și jumătate înainte. M-am așezat frumos la o măsuță afară în față mc-ului și am așteptat răbdătoare admirând liniștea din partea asta a orașului, zonă unde stau eu poate fi destul de agitată, oamenii pe biciclete, oamenii alergând spre gurile de metrou, copiii în costumașe. 

 Am și făcut o poză la niște statui drăguțe aflate în apropiere. După cum se oprea lumea să se uite la ele și să facă poze erau destul de recente, poate puse acolo cu câteva zile înainte de ziua națională a vârstei.
 La 8:45 m-am întâlnit cu persoană în cauză și am plecat împreună spre Yokohama (cam la 35 km de Tokyo) la Moribe sensei, profesor de ceremonia japoneză a ceaiului sau chanoyu (茶の湯, apă pentru ceai). Tot drumul m-am bucurat ca un copil care merge la Disneyland: odată pentru că trecuseră trei săptămâni de la ultima practică, a doua oară pentru că era teritoriu nou. Cu mașina faci aproximativ 30 minute până acolo, cu trenul cam o oră și jumătate. Cred că ar fi interesantă și a două variantă, mereu mi-a plăcut să călătoresc cu trenul.

 Nu am să dau prea multe detalii despre ce s-a întâmplat la ceai, nu se obișnuiește, dar mi s-a permis la final să fac niște poze cu chashitsu (cameră de ceai), chabana și kakejiku (aranjamentul de flori și caligrafia) iar sensei chiar a fost de acord să facem o poză împreună. Toată fericirea asta a fost puțin sumbrită de faptul că am uitat complet să aduc o mică atenție ( în Japonia se obișnuiește să duci un cadou, cât de mic și nesemnificativ, atunci când mergi undeva în vizită pentru prima data). Dar asta e, vorba japonezului, nu ai ce-i face (しょうがない„).
 La întoarcere era să mă pierd la Shibuya, fluxul de oameni este incredibil acolo, te simți ca într-un mușuroi de furnici. Am mers pe bucăți, așteptând să mai treacă un șuvoi de sarari-man (salary man), și altul, și altul. Cred că am făcut 20 minute să traversez de la o magistrală la alta. Nu am putut să fac poze, era fizic imposibil, dar o să am ocazia să vă arăt despre ce e vorba cândva.
 În concluzie, a fost o zi perfectă, dar foarte obositoare. Am ajuns  să mă culc la o oră cu care ar fi de acord bunica, motiv pentru care scriu postul ăsta la 5 și jumătate dimineața.
 Va las cu niște poze promise din postul precedent.
Enjoy!

Următoarele sunt făcute în drum spre casă.

 Ba-na-naaaaa, în Shibuya. Poza asta e pentru Iulian.

 Intersecția de la Takadanobaba, stația de metrou cea mai aproape de zona unde stau eu.

Puteți observa ca sunt luminile aprinse, era în jur de ora 6 dar în Japonia se întunecă foarte repede. La 6:30 e deja bezna.

Poză făcută din tren, între Shinjuku și Takadanobaba (stații de metrou). 

Următorul post o să fie despre Harajuku (fetele costumate în chelnerite) si Akihabara.

またね＾＾

Vreau bicicleta!

  De când am ajuns râvnesc și eu la o bicicletă. Încă din România am început să mă uit pe diverse site-uri, să mă interesez în avans.

Cele mai des întâlnite și ieftine sunt așa-numitele "mama-chari" (stânga) deținute de majoritatea japonezilor. Cum una costă cam 10.000 yeni, în capul meu o bicicletă pentru copii venea mult mai puțin de atât. Însă, binențeles, socoteala de acasă nu se potriveste cu cea din târg.
În primul rând, am vizitat deja cel puțin 5 magazine de biciclete și de fiecare dată când intram într-unul mi se umplea sufletul de bucurie numai să ies la fel de dezamăgită. În al doilea rând, cea mai ieftină este în jur de 18.000 yeni  și în ciuda faptului că sunt extrem de tentată să scot imediat banii din portofel mă oprește mereu gândul că e prea scumpă să investesc atât doar pentru un an. Singura soluție care rămâne e să-mi iau una second-hand, însă nu prea am avut noroc sa găsesc vreun magazin pana acum.
Cum astăzi am luat-o frumos la picior spre Shinjuku, singurul lucru la care mă puteam gândi e cât de mult aș fi parcurs pe bicicletă.
Din păcate nu am poze din mica mea plimbare de azi, am uitat să iau telefonul cu mine și nu-mi pot încărca bateriile la aparat pentru că îmi trebuie transformator. Dar o să revanșez în postul următor.

Udon se soarbe cu încredere, este un compliment pentru bucătar.

În altă ordine de idei, îmi era poftă de ceva lichid și am intrat undeva să mănânc un udon (exemplu de udon, dreapta) care a fost de-li-cios. Iarăsi, vroiam sa fac poze la bolul imens și greu ori la inscripțiile de pe el, dar...Însa mi-a plăcut atât de mult acolo încât o să-l numesc "my special udon place" și de acum înainte intențtionez să devin un client fidel.

Neko Cafe

Update: Am mai primit niște poze de la Akari san, a fost cu mine și pisica e mult prea drăguță să nu v-o arăt și vouă.

De când am ajuns în Japonia n-am văzut nici măcar o pisică. Îmi plac foarte mult, în schimb mi-e teamă de câini (în campus la Grozăvești sunt cam 20) și de abia așteptam să mă plimb pe străduțe lăturalnice desfătându-mi ochii cu minunatele feline. Dezamăgitor însă! Am întrebat în stânga, în dreapta, mi-au zis că e din cauza agitației din Tokyo, trebuie să mă duc prin părțile mai puțin aglomerate. De ce vă spun asta? Să justific cei 1000 de yeni platiți pentru a sta în preajma a câtorva pisici în Shinjiku (aproximativ 35 lei). Nu pot spune că am plecat de-acolo foarte mulțumită pentru că regulile erau destul de stricte și una mai strictă decât toate: nu luați în brațe pisicile. N-o ințeleg pe asta deloc.
Chiar și fără însă, tot degeaba: pisicile au fost cam distante, plictisite probabil de atâția oameni, toți doritori de mângâieri și atenție specială. Una în mod deosebit s-a uitat la mine și, cu o expresie aproape umană, a întors sictirită capul în partea cealaltă după care a urcat la etaj (locația este vastă). În cele din urmă m-am așezat și eu pe o canapea și am asteptat răbdătoare până  i s-a facut uneia zilă de mine, deși s-a întâmplat spre final, exact când trebuia sa plecam. Data viitoare știu mai bine și cumpăr una dintre cutiuțele alea cu pui fiert. Cum o deschizi te trezesti asaltat de toate pisicile din încăpere.

Pisicile de mai jos mi-au plăcut mie cel mai mult:

 Asta (cea gri) cred că este cea mai selectivă pisică pe care am pus mâna vreodată, sau mai bine zis, pe care am încercat să pun mâna.

 Și ultima mi-a plăcut la nebunie, dar mușca! Rău!

Mizu Inari Jinja

  Jinja (神社) în japoneză înseamnă templu.

Astăzi, plimbându-mă puțin pe străzi în căutarea unui magazin de biciclete, am dat peste oaza asta de verdeață în mijlocul, poate, a celui mai aglomerat oraș din lume. Este incredibil câtă liniste poți găsi între copaci, când la 2 metri mai încolo strada vuvuie de mașini. Am găsit așadar templul acesta, care este pe sufletul meu și care mi-e foarte drag. Este unul, într-adevar, și mai aproape de casă, dar verdeața e destul de rară la vedere, așa că mi-a plăcut surpriza plăcută atunci când am descoperit exact cât de frumos este. M-am hotarât să merg să învăț acolo în perioada de examene, are și un loc unde te poți așeza pe bancuțe, la umbră.
Dar mai bine vă arat, sperând că o să vă placa și vouă la fel de mult.

Îmi plac la nebunie pietrele pe care poți călca atunci când traversezi un râu, deși nu e cazul în poza de fata. Dar tot e un efect vizual foarte frumos.

 Uitându-te numai la poza asta ai impresia că ești undeva la Kyoto sau Nara, departe de orice urmă de civilizație. Iar apa pare murdară, insă găzduieste niște creaturi minunate, lungi de aprox. 50 centimetri, care, am avut plăcerea să aflu, te urmăresc dacă faci înconjurul lacului. Le puteți vedea în imaginea de mai jos.

Se numesc pești nishikigoi și sunt ușor de recunoscut după culorile vii.
! Pentru cine este familiarizat cu Regia din zona Grozăvesti, Bucuresti, puteți vedea pești nishikigoi la terasa Piranha.

Eu fiind pata de culoare din pata de culoare. 

Până la postul următor, またね！

Un vis devenit realitate

Acum trei ani, când am depus dosarul pentru admiterea la Facultatea de Limbi Străine, șeful comisiei s-a uitat în ochii mei și m-a întrebat: "-Ești sigură că nu vrei să mai aplici și la altă secție? La japoneză sunt 18 pe loc". Uitându-mă la el și gândindu-mă că omul ăsta nu e plătit să-mi dea astfel de sfaturi și că poate o face pentru că e om bun, am stat puțin până să-i răspund: nu. Nu aveam de gând să fac niciun compromis de data asta, ori intru acolo unde îmi doresc din toată inima, ori deloc.

Am reusit în cele din urmă, și trei ani mai târziu uite-mă în locul pe care l-am visat cu ochii deschiși atâta vreme: Japonia. Nu stiu, nu pot să vă descriu fericirea mea. Acea frenezie pe care nu poti să o exteriorizezi la început de teamă că poate, poate nu-i adevărat. Acea fericire pe care n-o simti din cauză că esti încă în stare de șoc. Apoi acea fericire când, încet încet, visul devine din ce in ce mai palpabil și ești sigur că se întamplă cu adevarat. Poate mă puteți înțelege, puteți empatiza gîndindu-vă la propria experiență.

Mai știu că nu aș fi reușit fără Secția de Japoneză a Universității din București și fără îndrumarea domnilor profesori. Aș dori sa le mulțumesc din suflet pe aceasta cale.

Sunt aici, așadar, în Tokyo, capitala Japoniei, unde voi sta un an de zile și voi studia la Universitatea Waseda.

Sper să descopăr într-un an de zile cât de multe secrete pot, unii dintre voi poate știți cât de misterioasă este țara asta, sper să ajung în locurile despre care auzi la televizor sau citești pe internet, pentru a le putea împărtăși cu voi, sper să rămâneti alături de mine până la final. 宜しくお願いします。

Vă las cu o poza făcută spre seara, după ce taifunul trecuse deja.